Sa divortez?

mul rand va multumesc pt initiativa dvs laudabila de a va pune timpul si profesionalismul la dispozitia celor care au mare nevoie de un sfat atunci cand trec prin situatii greu de controlat. Multe saptamani am cautat pe internet sfaturi si situatii asemanatoare cu a mea si chiar am scris pe "kudika" la un moment dat cerand sfatul femeilor care au trecut prin aceleasi situatii. Va marturisesc de la inceput ca nu pot discuta cu nimeni despre situatia prin care trec pentru ca nu am curajul necesar sa fac lucrul asta. De altfel nici nu-mi place sa discut cu nimeni problemele mele dar am ajuns intr-un punct in care nu mai stiu incotro sa o apuc. Am fost si la un psiholog, cateva sedinte dar am renuntat pentru ca nu imi pot povesti viata unui necunoscut(pe deasupra si barbat), chiar fiind constienta ca ma poate ajuta foarte mult. Singurul cu care pot discuta o mare parte din problema este el, despre care va voi povesti mai tarziu. Sunt trecuta de 40 de ani, am un copil marisor, o situatie f buna si o slujba asemenea, dar si un sot de care am incercat de 2 ori sa ma despart cu ani in urma si de fiecare data am renuntat datorita insistentelor lui si ale copilului. Mi-am continuat viata mai mult ca o indatorire fata de casa, de copil si fata de sot pentru care eram mai mult un obiect folositor in casa, care aduce bani, face menajul, il insoteste in societate si ii satisface nevoile sexuale de fiecare data cand ii vine pofta. Noroc ca nu dura prea mult! De ani buni consuma alcool in cantitati mari si sta acasa mai mult sa se refaca pentru o noua runda cu prietenii. Cam acesta este tabloul vietii mele. Trist dar adevarat. Am cautat resemnarea in munca, multa munca, deseori si 12 ore pe zi,devenind dependenta de munca, fapt ce a insemnat neglijarea familiei,in primul rand a copilului (pt care imi pare cel mai rau) si apoi a indatoririlor enumerate mai sus. Ajungeam acasa tare obosita pt ca serviciul ma solicita la maxim, avand si probleme de sanatate din cauza stresului in care traiam zi de zi. Pana la un moment dat cand am cunoscut pe cineva, pe el. Asta s-a intamplat in urma cu doi ani, cand mai mult sau mai putin destinul ne-a pus unul in fata celuilalt si cum de la inceput ne-am simpatizat si ne-a facut placere prezenta celuilalt, s-a creat o apropiere sufleteasca care ne-a permis sa ne cunostem mai bine. Pe scurt am discutat la telefon 5 luni fara sa ne intalnim o data(nu locuim in acelasi oras), ne-am povestit vietile si o gramada de lucruri pe care nu ma credeam in stare sa le discut cu cineva, ore in sir discutam,eram f fericita ca am intalnit pe cineva care sa-mi cotrobaie prin suflet si sa nu simt teama ca-mi poate face rau. Zi dupa zi infloream! Deja il iubeam enorm fara sa ma atinga o singura data! Puteti crede asta! Nici mie, parca si acum visez! Dar este adevarat. Si la fel de adevarat este si faptul ca el era casatorit. Trist, dar totusi atat de minunat! Stiam tot despre familia lui, de neintelegeri, de certuri, de copilul lui, asa cum si el stia totul despre mine. Avem aceeasi varsta, aceleasi preocupari, gusturi,..., dar sa continui. Dupa 5 luni de telefoane am hotarat sa ne intalnim. Nu va pot povesti in cuvinte ce am simtit in prima noapte alaturi de el. Am mers la intalnire constienta de ce va urma dar si cu o mare teama despre ce se va intampla. Era prima data in viata mea cand ma intalneam cu un alt barbat altul decat sotul meu, cu care stiam ca-mi voi petrece noaptea si-mi era teama de reactiile mele. Am aflat mai tarziu ca si el gandea la fel si era in aceeasi situatie. Pe scurt am avut o noapte in care nu am inchis un ochi, o noapte de dragoste, in care cu atata rabdare si grija mi-a indepartat toate temerile, o noapte pe care o doresc cel putin o data in viata oricarei femei. Nu am stiut pana in acea noapte ce inseamna sa faci dragoste cu adevarat, sex din placere, sa te daruiesti total unul celuilalt si sa nu te mai saturi si sa gasesti puteri sa continui pana cazi lat si nu mai poti misca un deget. A urmat un an in care ne intalneam de cate ori puteam si aveam timp, an in care el a inceput si terminat divortul, locuind acum singur. Eu in acel an datorita slujbei solicitante si situatiei stresante de acasa, am tot amanat o discutie serioasa cu sotul meu, el feridu-se si cautand de fiecare data motive sa evite discutiile de genul asta. Am incetat sa avem relatii intime, dormind separat si evitandu-ne pe cat posibil,trecut asa luni de zile in care continuam sa ma intalnesc cu el, sa ne iubim nebuneste si sa ma simt pe zi si luna ce trecea tot mai increzatoare in puterile mele, ma simteam iubita, frumoasa, ma simteam femeie, dar simteam si o mare presiune si o mare vinovatie pe umerii mei. Ma simteam tare vinovata de divortul lui (cu toate ca el mi-a spus ca oricum se intampla mai devreme sau mai tarziu), ma simteam vinovata ca nu sunt in stare sa-i ofer o viata normala alaturi de mine, ma simteam vinovata fata de copilul meu, fata de sotul meu, fata de cei din jurul meu, fata de toata lumea. In tot acest timp el era langa mine, il simteam langa sufletul meu si rabdator (cred ca numai o mare iubire iti da putere sa poti rabda atat) imi dadea motive sa nu disper. Nu puteam sa ies din cercul in care ma aflam si toate au culminat cu caderi nervoase, atacuri de panica, ulcer si o problema ginecologica care nu-mi mai permite sa intretin o vreme relatii sexuale (sper sa nu se agraveze). Pentru toate am avut si am in continuare un sprijin enorm din partea lui si intelegandu-ma am trecut impreuna peste toate. Sunt mai mult decat sigura ca el nu se intalneste cu altcineva si stiu ca ma iubeste enorm, asa cum si eu il iubesc. In cele din urma mi-am adunat puterile si i-am spus sotului tot ce aveam pe suflet (mai putin despre relatia mea cu el),i-am spus ca vreau sa ne despartim si urmeaza sa deschid actiunea de divort. A urmat un mare scandal in care am fost invinuita ca nu-mi indeplinesc indatoririle de sotie si din cauza asta el s-a apucat sa bea, ca in ciuda a tot ce s-a intamplat pana acum el tot ma mai iubeste si nu concepe sa incheie asa simplu aceasta casatorie. Punct. La putin timp dupa discutie a facut o mare cadere nervoasa, l-am internat si dupa tratament si-a revenit. Acum este acasa, nu discutam deloc si de frica celor intamplate nu mai pot deschide nicio discutie. De doua luni sunt in situatia aceasta si simt ca o sa-mi pierd mintile cat de curand. Sunt oare atat de vinovata ca sa trebuiasca sa sufar atat? Oare dreptul la libertate si la fericire este dat numai unora? Toate raspunsurile pe care le-am primit pe "Kudika", imi spuneau "DIVORTEAZA", raspunsuri primite din partea unor adulti ce au trait (copii fiind) in familii asemanatoare cu a mea.Stiu si sunt constienta ca trebuie sa divortez, dar cum sa fac lucrul acesta in asa fel incat sa nu-i deteriorez mai rau sanatatea sotului si sa ma marcheze toata viata lucrul acesta. Sa renunt la cel ce ma iubeste enorm si sa ma intorc la viata mea mizera de pana acum? Sa incep divortul, stiind ca poate acest lucru il va baga in spital pe sotul meu si poate toata viata copilul meu ma va invinovati pt asta. Cum sa-mi apreciez situatia prin care trec? O situatie de viata, o problema in care eu sunt principala vinovata, sufar de vreo tulburare psihica si nu stiu? Nu vad nicio iesire si va solicit sprijinul ce sa fac si mai ales cum sa fac in asa fel incat toti din jurul meu sa sufere cat mai putin! As aprecia f mult daca nu postati pe site acest mesaj si mi-ati raspunde tot pe mail. Imi este tare teama sa nu fiu recunoscuta si de aici situatia sa-mi scape total de sub control. Multumesc anticipat! RASPUNS : In urma acordului pe care l-am primit de la tine si din dorinta ta de a ajuta si alte femei ce trec prin situatii similare publicam mesajul si raspunsul! Asteptai sa zic DIVORTEAZA? Pai, nu eu iti traiesc viata ci tu! Ca atare, daca as fi in locul tau, as alege varianta care imi aduce mai multa bucurie. Fa o lista cu avantaje si dezavantaje ale celor doua optiuni principale, mediteaza si apoi, dupa ce tragi aer in piept, asuma-ti optiunea potrivita cazului tau ! Inteleg ca e greu pentru tine sa faci alegerea care il afecteaza pe sotul tau! Chiar si imbolnavirea lui te constrange sa ramai in vechea relatie (a gasit pentru tine limbajul potrivit - compasiunea!). Cumva alegerile tale s-au indreptat catre o optiune si asta, din ce ne povestesti, te face fericita. Te opresc mila si convenienta. Copilul iti este «marisor» si poate ar fi cazul sa te ocupi de tine! As vrea sa nu se inteleaga ca le indrum pe femei sa intrerupa la orice greutate o casnicie! Este foarte importanat sa se inteleaga acest lucru! Eu doar incerc sa va zic sa alegeti bucuria dintr-o relatie, reducand, bineinteles «pierderile» celorlati. Dar nimeni nu e fericit cand lucrurile merg prost! Nici partenerul, nici copiii! Daca nu te simti implinit intr-o relatie acest lucru se rasfrange in comunicare fireasca a familiei, in atmosfera familiala. Iar dubla viata inseamna un stres enorm si incarcat de intrebari pentru cel de langa noi! Cinstit fata de noi si fata de celalalt este ca, atunci cand relatia ni se pare nesatisfacatoare, sa ne eliberam si sa-l eliberam pe cel de alaturi si sa mergi mai departe pe drumul ales! Nu vreau sa cert/judec pe nimeni este doar un sfat cu multe laturi practice! Presiunile psihologice sunt mult mai rele decat o bataie zdravana sau… NU MAI VREAU SA FIU CU TINE! Iar pentru persoanele maltratate sau care sufera IESITI URGENT DIN RELATIE! Cat mai puteti si cat sufletul vostru nu e facut farame! Aveti aceasta viata ca o sansa de a fi fericiti ! Doar aceasta viata! Nu se merita sacrificiul propriu doar pentru a mentine aparente sau pentru ca asa am invatat de la altii! NU TREBUIE SA… NIMIC! Sa faceti ce simtiti ca va infloreste sufletul! Daca asta inseamna s-o luati de la capat asa sa faceti! Si mai ales RESPECTATI DARUL VIETII PE CARE L-ATI PRIMIT SI TOT CE SUNTETI CA PERSOANA! CURAJ! Psiholog Luminita Badita Ai nevoie de un sfat specializat la intrebarile care te framanta? Psiholog Luminita Badita are raspunsul la problemele tale. Scrie-i pe adresa [email protected] si in scurt timp vei gasi pe Garbo sfatul ei.

---

---