Raspuns pentru Alexandra M

Buna ziua, Ma numesc Alexandra, am 20 ani. Am intrat pe cateva site-uri, reclame despre alte site-uri si am ajuns pe acest site. Am citit cateva din problemele pe care le au diferitele persoane si mi-a placut felul in care le-ati abordat. Eu nu am problemele pe care le-am citit pana acum, de aceea nu stiu daca sa scriu sau nu despre mica mea problema. Am inceput sa practic arte martiale, karate mai exact de la varsta de 8 ani timp de 10 ani, deci au trecut 2 ani de cand nu mai practic acest sport. Sunt constienta ca m-am atasat foarte mult, ca m-am izolat in sport, ca era si inca mai e lumea mea in care nimeni nu ma poate atinge (am obiceiul de a spune ca daca s-ar analiza mai bine sangele meu s-ar descoperi sa scrie KARATE ca lumea sa inteleaga ce vreau sa spun ) insa a ajuns o obsesie cred. Am renuntat pentru ca nu mai eram tratata ca Alexandra si ca o persoana care e acolo, dar e un nimeni pentru ca nu e campioana mondiala. Este adevarat ca nu am avut mobilitatea altor colegi ceea ce mi-a cauzat foarte mult pentru ca imi doream sa ajung la mondiala si nu am ajuns decat la conpetitii in tara. IMa antrenam pana nu mai puteam merge din cauza durerii de glezne si genunchi. Am decis ca asa nu mai merge. Am inceput sa ma duc la antrenamente foarte rar pentru ca nu mai suportanm durerea si faptul ca Sensei (antrenorul) nu ma mai observa, aproape ca eram invizibila, imi pare rau sa zic asta insa am ajuns si eu la concluzia ca a fost shimbat de bani. A fost si inca este foarte dureros ca nu mai sunt acolo cu ei. Sensei mi-a fost ca un al 2-lea tata, am invatzat partea psihica de la el, sa ma controlez in orice situatie, sa meditez si multe multe alte lucruri. Desi au trecut 2 ani eu inca mai plang (nu plang pentru prea multe lucruri, nu mi se intampla sa plang din dragoste sau alte lucruri de genul acesta) cand imi aduc aminte de catonamente, de concursuri, de viata de atunci. Totul s-a shimbat spre sfarsit si acum am auzit ca multora nu le mai plac antrenamentele si ca s-au lasat. Am discutat si cu mama foarte mult pe tema asta si chiar am stat de vorba cu un psiholog (o singura sedinta) si inca ma macina dar nu mai am cu cine aborda aceasta tema pentru ca simt ca devine stresanta pentru ceilalti si asa in fiecare zi (nu exagerez) ma gandesc fie si numai pentru 1 min la un lucru de atunci. Am scris cam mult, nu m-am mai putut opri, e mai grav cand incep sa discut asta, nu ma mai opresc . Am gasit multe raspunsuri insa cred ca marea mea problema este nu ca nu pot lasa in urma, ci nu vreau sa las. Cam asta e concluzia mea si as vrea sa stiu si parerea dumneavoastra. As dori daca se poate sa-mi trimiteti si un mail nu numai raspunsul pe site. Va multumesc, Alexandra RASPUNS ALEXANDRA M. : Mie personal mi se pare karateul ceva extrem de interesant si ca filozofie si prin modalitatile de antrenare. As spune ca sunt fun si am facut si eu , candva cativa pasi in directia asta. Si la un moment dat l-am incarcat de puteri speciale pe senseiul meu. Pentru ca-ti inteleg fascinatia , din interiorul fenomenului am motiv in plus sa-ti spun - Da, inteleg, de ce! Acum eu am o problema ! Tu esti fascinata de karate sau de sensei? Ca obsesia ta pare sa se refere la faptul ca nu mai erai apreciata de sensei!(" Sensei (antrenorul) nu ma mai observa, aproape ca eram invizibila"). Si poate ca nu era doar o figura paterna ci un om de care cam te-ai.............indragostit, cum e? Nu ai tras de tine pentr performanta numai ca sa-ti cresti............."vizibilitatea"? Poate ar fi bine sa-ti pui intrebari incepand de aici- Ce reprezinta pentru tine , cu adevarat, Sensei? Cand vei sti poti reveni sa ma mai intrebi! Psiholog Luminita Badita

---

---