Raspuns pentru Andra

Va scriu in speranta de a primi parerea dumneavoastra obiectiva si poate si un sfat, doua. Sunt studenta si anul viitor am sa termin facultatea. Problema mea incepe cumva aici, deoarece parintii mei se asteapta ca, incepand de la anul sa ma intorc acasa. Pentru mine acest lucru nu este o optiune - aici apare dilema - pentru ca ei deja "mi-au planuit viitorul", iar ceea ce si-ar dori pentru progenitura lor nu intra de loc in planurile mele. Ca sa ma fac pe deplin inteleasa voi scrie pe scurt cum s-au desfasurat "ultimii" 22 de ani din viata mea. Chiar daca suna a cliseu, eu pot spune cu mana pe inima ca am avut o copilarie indestulata si foarte fericita. Intorcandu-ma cu gandul la acele vremuri am un sentiment de liniste, ocrotire si siguranta fenomenal. Ai mei sunt foarte respectati in oraselul in care locuiesc, iar mie mi se intrezarea o viata cum nu se poate mai frumoasa. Dar cum nu exista perfectiune si totul trebuie sa fie macar un pic ciobit, in vara in care am implinit 11 ani starea de sanatate a bunicii mele s-a agravat incredibil de repede si ne-a parasit. Asa a plecat primul inger protector din viata mea! Percep acest moment - si acum - ca deschiderea cutiei Pandorei. Din acest punct lucrurile au luat o turnura neasteptata: mama mea a intentat procesul de divort (o stima prea mult pe bunica pentru a face gestul acesta cat inca era inca in viata), doi ani am fost literalmente hartuita emotional intre scumpii mei beligeranti, am inceput sa frecventez cu timpul anturaje nesanatoase si sa neglijez scoala, iar in clasa a VII-a eram amenintata cu exmatricularea. Am fost data in grija tatalui meu, mana forte, care s-a dat peste cap, m-a scos din toate belelele si am rupt gura targului avand a doua medie pe scolala la capacitate... Un deznodamant frumos, nu? Da...si mie imi placea sa cred asta! Ei, dar tatal meu tocmai isi daduse seama ca era bun la ceea ce facea si ...vroia sa exceleze! Inarmat cu sabia si scutul dragostei de parinte a facut sacrificii sangeroase, s-a autointitulat martir si m-a inversunat impotriva mamei...Cu toate astea se pare ca am ajuns bine, dar cu ce pret? Opt ani am trait alaturi de mama mea viitoarea mama a carei unice preocupari erau alcatuirea programului meu strict de peste zi, supravegherea si denuntarea in caz de neobedienta. Mai are rost sa spun ca in conditiile astea eu am trecut prin adolescenta fara sa mi se dea ocazia dezvoltarii unei personalitati? Eram un robotel caruia i se spunea si cand sa inspire si cand sa expire, care nu avea voie si nici nevoie sa gandeasca pe cont propriu, si paradoxal, caruia i se imputa acest ultim lucru. Activitatile extrascolare si prieteniile cu "frecventa mare" erau considerate total in detrimentul studiului. Am zis, fie! M-am refugiat in citirea pe ascuns a bibliotecii parintesti. Le-am tainuit toate iubirile mele adolescentine deoarece nimeni nu era suficient de bun pentru fiica lor in care se investise atat, iar daca eram suficient de naiva sa le prezint vreun baiat imi era taiat elanul cu brutalitate. Odata ajunsa studenta credeam ca lucrurile vor sta altfel. NU a fost asa. Am cunoscut o persoana minunata langa care am redescoperit fericirea de a fi iubita si inteleasa, armonia si linistea de care avem atata nevoie. In incantarea si ingenuitatea mea l-am dus pe Andrei acasa. A fost catalogat drept "calic" si mi s-a interzis sa-l mai vad. Stupefiant, nu? Cu toate astea relatia noastra continua de un an jumatate, suntem incredibil de fericiti si vrem sa ne mutam impreuna. Singurul nor in aceasta perioada fericita a vieti mele este incapatanarea alor mei. Nu stiu ce trebuie sa fac, cum sa imi gasesc puterea, cuvintele si argumentele sa-i fac sa inteleaga ca asteptarile mele de la viata sunt altele decat cele materiale, sa-l accepte pe Andrei si cu asta sa ma desprind de ei si de trecut, sa-mi construiesc viata pe care mi-o doresc. Oare cum trebuie sa gandesc, sa actionez si sa ma comport? RASPUNS ANDRA: Andra, inteleg ca iti iubesti parintii, inteleg ca esti un copil bun dar ai 22 de ani va trebui sa te desprinzi din postura de copil! Abordeaza-i cu dragoste si fermitate si spune-le ce decizi in privinta vietii tale! Gandeste-te bine ce vrei sa faci cu drumul tau in viata! Si alege sa fii de varsta ta! Orice parinte se gandeste cum sa faca pentru ca fiica/fiul sau sa aiba o viata mai buna ca a lui. Din pacate din prea multa buna intentie uneori ii lovim pe cei foarte dragi noua! De cele mai multe ori pe copii nostrii. Uneori ne dorim sa faca ei ce noi nu am putut realize, uneori alegem ca ei sa faca ce lor nu li se potriveste impingandu-i la o viata plina de nefericire! Har Domnului ca dezvoltarea are un mers natural si copii ne spun cand o dam in bara pentru ca se maturizeaza si pot decide pentru ei! Ma intrebi cum sa gandesti, actionezi si sa te comporti - CA O PERSOANA ADULTA DE 22 DE ANI! Stii, de fapt totul este atat de simplu daca vedem clar! Hai curaj, mergi sau invata sa mergi! Psiholog Luminita Badita

---

---