De la Albastrul de Voronet... la Albastrul de Lucca

“E o lucrare cu totul si cu totul speciala pictura de biserici, te tine mereu aproape de Dumnezeu... daca nu simti, nu faci lucrarea pana cand nu ti-a venit semn de la Dumnezeu ...! Se intampla dese ori sa nu ai somn deloc noaptea pana cand nu soseste acea inspiratie de moment care iti poarta ideea salvatoare... e un flux,o continuitate... Cand lucrez la chipul Mantuitorului sau a Maicii Domnului,chiar daca am facut-o de nenumarate ori,de fiecare data simt o retinere, un fel de teama ca sa nu gresesc...”- imi destainuie pictorul - maestru cu vocea lui molcoma, cautandu-mi privirea...

Imagine: Wikimedia (Voronet)

“O pasiune inflorita in familie!”— constat eu.”Da!... am inceput imediat dupa ce am terminat armata. Am studiat si mai apoi,incet-incet i-am “contaminat” pe toti... Mi-a fost dat sa ma intorc acolo la Carei sa pictez Biserica Neamului chiar unde facusem armata, la graniceri... O alta pe care mi-o amintesc in mod particular a fost o comanda venita din partea unei femei care castigase o mare suma de bani si pe care a dorit sa-i daruiasca altora dorind sa construiasca o biserica noua in comuna sa...”

“Cum ai inceput...?”, imi manifest eu deschis cutiozitatea...”Cred ca se datoreaza totul intamplarii si pasiunii mele pentru arta bisericeasca” . “Ca maestru...?!” - surade larg - “...ca maestru pot sublinia unul in mod particular: Teofan Cretanu care mi-a fost dintotdeauna ca o calauza in toate documentarile mele ce preced orice lucrare asupra caruia ma aplec cu multa piosenie...!”

Ascult cu mare atentie povestea unei familii, fraturi din povestea unei vieti si nu pot sa nu remarc frumusetea si curatenia limbii cu care este exprimata... E puritatea aceea a limbii romane care nu cunoaste nici inflexiuni, nici accente deosebite, ci curge lin si frumos ca o adevarata comoara de suflet... O las sa curga sa-si gaseasca propriul lacas in istorisirea in sine si notez doar la final, ca o indepartata origine comuna ne uneste intr-un anume fel, de locurile acelea dintre Valea Prahovei si cea a Teleajenului, pe dupa dealuri impadurite...

Privesc bolta in toata maretia ei si ma straduiesc cu tot amatorismul meu sa fac o fotografie, si iar una, inca una... cu speranta ca voi resusi sa surprind lumina justa care sa redea pe deplin frumusetea ce bucura ochiul si sufletul meu.

Gandul imi fuge la faimoasa lucrare a lui Irving Stone “Agonie si extaz” care descrie capodopera de la Capela Sixtina si nu pot sa nu fac trimitere la lectura ce eu am strabatut-o demult si care mi-a intiparit intr-un ungher, inainte de toate, efortul si sacrificiile pe care le cere un act creativ de acest nivel. Amintesc de aerul greu ce se respira cand mi-am facut intrarea datorita solventilor si vopselelor, dar toate acestea par un nimic, un nimic adevarat care nici spondilozei nu permite sa i se dea chiar prea mare atentie...”Toate se uita...”— mi se precizeaza,...”ceea ce ramane sunt oamenii si legaturile care le facem cu ei, oriunde ne poarta pasii, chemati de Mantuitor...!”

Garbo

Ultima actualizare: 28 Mai 2013 @ 03:05

• 
• 

Mai multe despre Garbo