Morminte – Iarbă – Oameni – Univers

Citiți o poezie care îi aparține poetului Adrian Păunescu (1943-2010), poet, publicist și scriitor român, cunoscut și pentru organizarea îndrăgitului Cenaclu Flacăra și promovarea culturii de masă.

Morminte – Iarbă – Oameni – Univers, de Adrian Păunescu

Mi-e dor de toți ai mei ce nu mai sunt,

Îi caut pretutindeni în zadar,

Și mă așez cu fața la pământ,

Și iarba mă mai face să tresar.

E iarba ce-a crescut din trupul lor,

Nu are rost să mă mai amăgesc,

După o vreme toți acei ce mor

Reintră-n patrimoniul pământesc.

Ai mei, care s-au stins, se reaprind,

În lumânări de iarbă peste tot,

În casă și pe drumuri și pe grind

Și-n flori lumina ochilor și-o scot.

E-un circuit aproape vinovat

În care intră grabnic omul frânt

Și mic rămâne fiecare sat

Și este multă iarbă pe pământ.

Un alambic, de cer și de pământ ,

Îi ține strâns în el pe muritori,

Le dă pe trupuri cu uleiul sfânt

Și le permite să devină flori.

A câta generație în fân

A câta izbucnire de trifoi?

Se-așează-n sevă tânăr și bătrân,

Și-n iarba nouă ne culcăm și noi.

Probabil exersăm nelămurit

Un rol, în jocul fără de revers,

Intrarea în cumplitul circuit

Morminte -Iarbă - Oameni - Univers.

Autor: Adrian Păunescu

Foto fr si main: Petar Paunchev /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 12 Decembrie 2022 @ 07:12

• 
• 

Mai multe despre Garbo