Poezii de toamnă: Versuri alese care să-ți dezvăluie frumusețile anotimpului preferat al poeților

Vântul de toamnă, cu răceala sa înțepătoare, pare a fi un mesager al unei schimbări inevitabile, aducând cu sine amintiri din vara trecută și promisiuni vagi ale iernii ce se apropie. În acest tumult al schimbării, toamna pare a fi un anotimp al contrastelor – frumusețea sa melancolică ascunde în adâncuri o profundă tristețe, o conștientizare a faptului că orice început poartă în sine germenul sfârșitului. Frunzele căzute sunt ca niște versuri tăcute ale unei poezii scrise de natură, fiecare dintre ele având o poveste nespusă, o destinație finală în necunoscut.

Această trecere de la verdele vibrant al verii la arămiul ruginit al toamnei este ca o metamorfoză, o transformare inevitabilă, dar plină de frumusețe. În mijlocul acestor schimbări, poeții au găsit întotdeauna o sursă nesfârșită de inspirație.

Ei au transformat efemeritatea toamnei într-o reflexie a propriei lor condiții, într-o meditație asupra timpului care trece, asupra iubirii pierdute și asupra dorinței de a păstra, chiar și pentru o clipă, frumusețea fragilă a momentului prezent. Versurile de toamnă sunt adesea impregnate de o nostalgie dulce-amăruie, o încercare de a surprinde acea frumusețe trecătoare într-un mod etern.

Poeziile de toamnă au capacitatea de a evoca sentimente profunde, de a atinge acele corzi nevăzute ale sufletului. George Bacovia își plasează adesea versurile într-un cadru de ploaie și frig, unde natura devine o metaforă pentru însingurarea și disperarea umană. În poezia sa "Plumb," de exemplu, toamna devine un simbol al morții spirituale, al unui suflet copleșit de greutatea existenței.

Totodată, Mihai Eminescu, prin versuri precum cele din "Revedere," reușește să surprindă atât frumusețea nostalgică a toamnei, cât și sentimentul de pierdere și de dor care vine odată cu trecerea timpului.

Însă toamna nu este doar despre tristețe și melancolie. Ea reprezintă, de asemenea, un timp al recoltării, al belșugului, al împlinirii. În miezul acestei paradoxale frumuseți, se află și un sentiment de mulțumire, de recunoaștere a ciclului vieții.

Toamna este un memento că, dincolo de orice sfârșit, există mereu un nou început. Fructele coapte, strugurii grei, și dovlecii mari din grădini sunt simboluri ale generozității pământului, oferind alinare și bucurie înainte ca frigul să își revendice dominația. Poeziile care surprind această latură a toamnei reflectă adesea un sentiment de pace interioară, o contemplare liniștită a roadei muncii de peste an.

În final, toamna este o simfonie a emoțiilor, o pictură vastă în care fiecare element contribuie la o capodoperă a contrastelor. Este anotimpul în care frumusețea atinge apogeul său efemer, doar pentru a ne aminti de fragilitatea și efemeritatea existenței.

Poeziile de toamnă, prin forța lor evocatoare, ne invită să reflectăm asupra acestor adevăruri universale, să ne pierdem în culorile și sunetele acestui anotimp, și să găsim în melancolia sa o sursă de inspirație nesfârșită.

Toamna nu este doar un anotimp, ci o stare de spirit, o metaforă a ciclului vieții, un reminder al faptului că frumusețea, în toată splendoarea ei, este mereu trecătoare. Așa cum frunza se desprinde de ramură, la fel și noi suntem purtați de vântul timpului, într-o călătorie fără sfârșit, dar plină de momente de neuitat.

Poezii de toamnă

Emoție de toamnă – Nichita Stănescu

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-înec în mare,

șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.”

Toamna – Ion Minulescu

„Am tras sforile toamnei

și-am scris strâmb, pe ușă,

inventar

acum,

hai să-mpărțim toamna

și la partaj să luăm

o frunză tu, o frunză eu,

cinci vise tu, cinci vise eu

și tăcerea,

apusul ți-l las ție.

Ploile le voi lua eu,

iar tu o să ai toate furtunile

stoarse de ultimele picături de vlagă.

Cu răsăriturile va fi mai greu.

Sigur ne vom târgui

ca-n piață.

Am să ți le cedez totuși,

numa ca să-mi lași mie

nopțile

și toate neîmplinirile mele

de fiecare zi… ”

Amurg de toamnă – Lucian Blaga

„Din vârf de munți amurgul suflă

cu buze roșii

în spuza unor nori

și-atâta

jăraticul ascuns

sub valul lor subțire de cenușă.

O rază

ce vine goană din apus

și-adună aripile și se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara –

și frunza cade.

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

și mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuși.

E toamnă.”

Lasă-mi, toamnă… – Ana Blandiana

„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ți-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâșie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Pașii mei alungă-mi-i.

Dimineața bolta scurse

Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi,

Fructele și lasă

Urșii neadormiți, berzele neduse,

Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.”

Toamna – Tudor Arghezi

„Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai-nainte.

Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeași bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.

Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.

Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…

Privirea întârzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…

Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.

O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut —

Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată

Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă

Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,

Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,

Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.

Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.”

Toamna – Ion Pillat

„Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare

Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit

Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,

În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.

Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia

Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.

Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia

Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.

Precum seara, pe câmpie când fâşii se prinde ceaţa,

Tot auzi sunând vecernii şi nu ştii de unde vin,

Sub frunzare rărite amintirea cheamă viaţă,

Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.

Zile albe, zile negre… ce străine, ce departe,

Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat…

Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,

Părul tău de aur roşu şi de soare întrupat.”

Coboară toamna... - Octavian Goga

Coboară toamna-ncet din slavă,

Naframa galbena-i rasare

Si peste varfuri de dumbravă

Îi flutură departe-n zare.

Atât de jalnic geme vântul,

Cum s-a pornit acum să zboare,

Pare c-a prins în drum cuvântul

Unei neveste care moare.

Pe urma lui un plâns se-mparte

Si-n taina codrului străbate,

Ca niste fluturi - soli de moarte -

S-alungă foile uscate.

Lumina soarele si-o frânge,

De somn pleoapele i-s grele,

În jur de patul alb îsi strânge,

Mai des, cernitele perdele.

Din geana lui abia o rază

Îmi mai alunecă pe frunte

Si tremurând imi luminează

Argintul firelor carunte...

Noapte de toamnă

de George Topârceanu

Murmur lung de streşini, risipite şoapte

Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.

Rareori prin storuri o lumină scapă

De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă

Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.

Dar treptat, cu larmă potolită scade

Cântecul acestui tremur de cascade.

Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,

Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.

Până când o rază de argint în zare,

Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,

Lin desface umbra şi de crengi anină

Scânteieri albastre, boabe de lumină.

Iar acum din taina cerului deschis,

Peste firea mută cad lumini de vis

Şi-n troiene albe norii se desfac…

Dar când iese luna, streşinile tac.

Dormi, iubire dulce!…

Numai eu întârziu, singur pe cărare,

Farmecul acestei clipe călătoare…

Gândurile mele vin să te deştepte,

Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.

Să cobori în toamna limpede şi rece

Şi, visând cu mine clipa care trece,

Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu

Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu

Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,

Să sărute urma paşilor de-acum.

George Bacovia

Amurg Violet

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete

Apostoli în odăjdii violete

Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;

Multimea toată pare violetă,

Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orasul tot e violet.

Amurg De Toamnă - George Bacovia

Amurg de toamna pustiu, de humă,

Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt -

Departe plopii s-apleacă la pamânt

În larg balans lenevos, de gumă.

Pustiu adânc... si-ncepe a-nnopta,

Si-aud gemând amorul meu defunct;

Ascult atent privind un singur punct

Si gem, si plâng, si râd în hî, în ha...

Ana Blandiana

Lasa-mi , toamnă..

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.

Dimineaţa bolta scurse

Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă

Urşii neadormiţi, berzele neduse,

Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.

Toamna - Tudor Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.

Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.

Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.

Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...

Privirea întârzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...

Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.

O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -

Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată

Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă

Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,

Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,

Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.

Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Şi totuşi vine toamna - Adrian Păunesu

E încă verde iarba pe coline

Şi zilele nu s-au scurtat de tot

Şi cineva cu-n sac în spate vine

De sus din munţi ca de la un complot.

Porumbul are încă dinţi de lapte

Albinele se-ngreunează-n zbor

Văratec plouă în fiecare noapte

Şi greierii mai cântă până mor.

Cojoacele n-au coborât din poduri

Iubirile n-au coborât din vis

Se coc gutui în foarte multe moduri

A le muşca e încă interzis.

În clai de fân miroase a foc de floare

Cerboaicele nu caută mascul

În aburii de vifor cerul moare

Mai este până la nuntă timp destul.

Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna

Şi tu o ştii şi o îngâni

Şi totuşi vine toamna,

şi totuşi vine toamna

Şi vai: suntem bătrâni.

Toamna în parc - George Topârceanu

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre

Frunze moarte, vorba ceea,

Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată

De mătasa unui nor,

Visătoare trece-o fată

C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate

El se uită-n jos posac.

Ea striveşte foi uscate

Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă

Cu priveliştea sonoră,

Merg aşa, cam la distanţă,

El major şi ea minoră...

Vasile Alecsandri - Toamna ţesătoare

Toamna mândră, harnică

Şi de bunuri darnică

A-mpărţit a ei comori:

Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului

Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare

Şi porumb pentru coşare

Plin de ţinte aurii,

Şi toţi strugurii de vie

Pentru dalba veselie

De la nunţi şi cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă

Iarba-i verde şi frumoasă

Care-n mai au înflorit;

Ş-a ei paseri cântătoare,

Ş-a ei şiruri de cucoare

Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,

Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an! ...

Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aştearnă

Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie

Sub cumplita vijelie

Care suflă oţerit

Peste văile uscate,

Peste apele-ngheţate,

Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,

Toamna, mândră ţesătoare,

Pune furca-n brâul ei,

Ca să toarcă şi să ţese

Pânză lată-n iţe dese

De-nvălit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece

Peste brazda murgă, rece,

Unde ies painjini mii.

Iar fuioru-i de matasă

Pe pământ în urmă lasă

Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,

Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună-n caier,

Altele, perdute-n aer,

Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,

Le-mpleteşte, nevedeşte,

Şi cu toate la un loc

Ea-şi lucrează-o-nvălitoare

Ca să meargă-n şezătoare

Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,

Cu lefţi mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.

Trista iarnă-o pizmuieşte

Şi prin neguri o pândeşte

Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:

„Doamne! fă încă-o minune!

Scoate-o faţă-n calea mea,

Ca şi toamna harnică

Şi de suflet darnică,

Să-mi fac traiul meu cu ea!“

Vasile Alecsandri - Sfârșit de toamnă

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi si-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită;

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.

Boii rag, caii năchează, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

Poezii de toamnă scurte

Niciodată Toamna... - Tudor Arghezi

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,

Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,

Ca frunza bolnav’-a carpenului sur

Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus

Foile, -n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul ne’nţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Ce te legeni – Mihai Eminescu

„Ce te legeni codrule

Fara ploaie, fara vant

Cu crengile la pamant?

– De ce nu m-as legana?

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creste

Si frunzisul mi-l rareste.

Bate vantul frunza-n dunga

Cantaretii mi-i alunga

Bate vantul dintr-o parte

Iarna-i ici, vara-i departe!”

Poezii de toamnă pentru copii

Versuri de toamna – autor necunoscut

„A venit toamna cetoasa

Frunzele au ruginit

Vremea este racoroasa

Florile s-au vestejit.

Ploi marunte incep sa cada

Dealurile sunt pustii

S-au sfarsit si din ograda

Jocurile de copiii.”

Fructele toamnei – autor necunoscut

„Hai, copii, veniti cu mine!

In livada-i tare bine.

Fructele ne-asteapta toate

Sa mancam pe saturate.

Mere, pere, nuci si prune

Si gutui, sunt tare bune!

Iar de urcati sus, la vie,

Aici alta bogatie.

Strugurii s-au strans gramada

Iar ciorchinii stau sa cada.

Hai, pe ganduri nu mai stati!

Sunt zemosi si aromati.

Fructele-s gustoase toate

Insa trebuie spalate.

Ca praful necugetat

Pe ele s-a asezat.

Doar si mamica le spala

Cand le-aseaza in camara

Ca toata iarna s-avem

Compot, dulceata si gem.”

Toamna – Octavian Goga

„Val de bruma argintie

Mi-a impodobit gradina.

Firelor de lamaita

Li se usca radacina.

Peste crestet de dumbrava

Norii suri ii poarta plumbul.

Cu podoaba zdrentuita

Tremura pe camp porumbul.

Si cum de la miaza-noapte

Vine vantul fara mila,

De pe varful surii noastre

Smulge-n zbor cate-o sindrila.

De vifornita pagana

Se-ndoiesc nucii, batranii,

Plange-un pui de ciocarlie

Sus pe cumpana fantanii.

Il ascult si simt sub pene

Cum o lacrima-mi invie:

Ni sa-aseamana povestea,

Pui golas de ciocarlie.”

Poezie de toamna – autor necunoscut

„Toamna a intrat in casa

Punand struguri dulci pe masa

Si-n camara prin borcane

Patlagele dolofane.

Tot ea ne-a adus alune,

Nuci si mere foarte bune,

Mari gutui pentru dulceata,

Si-un butoi de varza creata.

Toamna – Otilia Cazimir

„Trece vantul prin copacii goi

Si zvarle cu castane-n noi.

Dar in linistea din umbra lui,

Nu-i raspunde glasul nimanui.

Doar o frunza-a mai fosnit, departe,

Ca o fila-ntoarsa dintr-o carte.

George Topârceanu - Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,

A venit aşa, deodată,

Toamna cea intunecată.

Lungă, slabă si zaludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai, -

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei, departe,

Risipeste-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai...

Si cum vine de la munte,

Blestemând

Şi lăcrămând,

Toţi ciulinii de pe vale

Se pitesc prin văgăuni,

Iar maceşii de pe câmpuri

O intâmpină în cale

Cu grabite plecăciuni ...

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş,

Negru, mic, muiat in tuş

Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam si eu s-adun

O grăuntă cât de mică,

Ca să nu cer imprumut

La vecina mea furnică,

Fiindcă nu-mi dă niciodată,

Si-apoi umple lumea toată

Că m-am dus si i-am cerut .

Dar de-acuş,

Zise el cu glas sfărşit

Ridicând un picioruş,

Dar de-acuş s-a ispravit...

Poezii de toamnă de George Coșbuc

George Coșbuc (20 septembrie 1866 – 9 mai 1918) a fost un poet, traducător, profesor și jurnalist român, cunoscut pentru versurile sale care descriu și elogiază viața rurală, cu toate greutățile și bucuriile ei.

Născut în satul Hordou, în județul Bistrița-Năsăud, George Coșbuc a fost al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiică de preot.. De mic, a fost fascinat de poveștile și tradițiile populare, care aveau să-i influențeze profund opera literară.

Coșbuc și-a început cariera literară în timpul studiilor la Năsăud și Cluj, publicând primele poezii în revistele locale. În 1884, s-a mutat la București, unde a colaborat cu reviste importante precum "Tribuna" și "Convorbiri Literare.

Poezia sa este caracterizată de clasicism și tradiționalism, inspirându-se din folclorul și mitologia românească. Temele sale principale includ natura, dragostea, patriotismul și viața țăranului român.

Printre cele mai cunoscute opere ale lui Coșbuc se numără:

• "Balade și idile" (1893) - o colecție de poezii care explorează viața rurală și tradițiile populare.

• "Fire de tort" (1896) - o altă colecție de poezii care continuă temele din "Balade și idile".

• "Cântece de vitejie" (1904) - poezii patriotice care celebrează eroii naționali și luptele pentru libertate.

În 1916, George Coșbuc a fost ales membru titular al Academiei Române, recunoaștere a contribuției sale semnificative la literatura română. Deși a murit la o vârstă relativ tânără, opera sa continuă să fie studiată și apreciată pentru autenticitatea și frumusețea ei.

Zile de toamnă - George Coșbuc

Ieri vedeam pe luncă flori...

Mândri fluturi zburători,

Și vedeam zburând albine,

Ieri era și cald și bine.

Azi e frig și nori și vânt,

Frunzele cad la pământ,

Florile stau supărate,

Veștejesc de brumă toate.

Ieri era frumos pe-afară

Ca-ntr-o caldă zi de vară.

Azi e toamnă pe pământ

Vreme rea și bate vânt.

Toamna de George Coșbuc

Toamna târziu,

În noaptea cu lună,

Cum vâjâie codru

Şi geme, şi sună!

Din nordul cu neguri

Un vuiet răsare

Şi vine, şi creşte

Mai iute, mai tare:

Iar codrul aude,

Puternicul rege

Aude prin noapte

Şi bine-nţelege

Al oştilor vuiet

Din norduri pornite -

El vrea să răscoale

Puteri obosite

Şi-njură, şi urlă,

Că-şi simte pieirea.

Şi galben se face,

Nu poate s-adoarmă,

Nu-şi află nici pace.

Şi tremură codru

Cu inima ruptă

De spaimă, se zbate,

Cu vântul se luptă,

Pocneşte şi sună

Căci vântul îl prinde

Şi-l strânge de mijloc

Topindu-i puterea!

Şi codrul se-ndoaie;

Şi-l biruie vântul,

Râzând îl sugrumă

Şi-i rupe vestmântul,

Şi părul i-l smulge

Şi-n văi îl aruncă.

Un ţipăt răsare

Pe deal şi pe luncă:

Grăbitele păsări

Cu vuiet aleargă,

Şi norii vin stoluri

Pe-ntinderea largă,

De spaimă s-ascunde

Pârâul sub gheaţă-

Şi regele codru,

Din ultima viaţă,

Suspină văzându-şi

Pustiul, şi geme

Şi cade pe spate

Şi moare cu fruntea

Pe pieptul naturii

Şi moare natura

De jalea pădurii

În toamna târzie!

Poezii de toamnă de Mihai Eminescu

De ce nu-mi vii - Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii

- De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Afară-i toamnă – Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Ce te legeni – Mihai Eminescu

„Ce te legeni codrule

Fara ploaie, fara vant

Cu crengile la pamant?

– De ce nu m-as legana?

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creste

Si frunzisul mi-l rareste.

Bate vantul frunza-n dunga

Cantaretii mi-i alunga

Bate vantul dintr-o parte

Iarna-i ici, vara-i departe!”

---

---