Regina Maria: Poveste de Craciun

Maria sta cu fata la perete, aiurind. Insira fel de fel de vorbe fara rost, care umpleau de spaima sufletul bietului copil!

Amurgul incepuse sa-si cearna intunericul. Petre nu putuse insa pleca mai devreme. Se simtea cam nelinistit, dar hotarat sa-si indeplineasca planul, nu se mai gandea la ce putea sa pateasca… In curand ajunse la marginea padurii. Cu barbatie se adanci intr-insa, desi inima-i batea strasnic. „Putea-voi sa ocolesc putul? gandi baiatul. Sunt doua poteci: cea mai lunga nu trece pe langa el.“ In padure vantul urla prin craci cu un glas manios. Petre tremura. Ce frig se lasase!… Din feri­cire, zapada nu era mare, decat prin locurile unde o gramadise viscolul. Cu toata graba, noaptea parea ca-l urmareste, ca-l ajunge, ca-l prinde!… Gatlejul i se strangea, sufla din greu si gafaia umbland.
Ce padure mare!… Ce copaci inalti!…

Niciodata Petre nu se simtise atat de mititel.

— Ah! De-as nimeri cale

a cea buna, zise copilul aproape tare, nu vreau sa trec pe langa cumplitul put!…
Si tocmai cand spunea aceste cuvinte — poc, poc —, auzi un sunet care-l inmarmuri de frica. — Poc, poc… o ciocanitura… si apoi alta, ca un vaiet ce iesea chiar din fundul pamantului.
Cu tot gerul, incepura sa-l treaca sudorile.

Ce noapte adanca! Copacii se prefacura in ziduri negre, inchizandu-l din toate partile. Poc, poc… Doamne, Doamne! Asta-i glasul din put!… Ca prins de-o vraja, Petre inainta. Ar fi putut sa dea dosul si, strecurandu-se printre copaci, sa lase in laturi locul blestemat, dar, nu se gandea la una ca asta, ci inainta cu pas hotarat, atras parca de acea grozavie. Da, iaca putul negru si nenorocit de care nu putea scapa! Inspaimantat, Petre se impiedica, incerca sa se ridice, dar cazu gafaind chiar la marginea lui. O clipa ramase acolo, cu obrazul ingropat in zapada rece, plangand cu hohote.

---

---