IN ACEST ARTICOL:
Trupul nu intelege absolut deloc aceasta morala, n-are ce face cu a cincea porunca, nici nu se lasa inselat cu vorbe asa cum face ratiunea. Trupul este pazitorul adevarului nostru pentru ca poarta in el experienta intregii noastre vieti si are grija ca noi sa putem trai cu adevarul propriului organism.

Simplitatea si siguranta din tonul lui Alice Miller dau impresia unei psihologii a simtului comun, cea la care toti ne pricepem, asa cum ne pricepem sa dam sfaturi in orice conditii sau sa conversam despre ce trebuie si ce nu trebuie facut. Cred insa ca stilul nud, rapid de expunere este un avantaj pentru Revolta trupului. Nu se adreseaza numai specialistilor, desi cere o anume familiaritate cu termenii psihanalizei, insa nu este o carte de solutii sau iluzii insirate despre cum sa fii mai fericit/mai liber/mai tine insuti.

Trucul formal face mai usor de acceptat continutul de care Alice Miller se ocupa de ani buni: cum se imprima in evolutia ulterioara a corpului si mintii maltratarile (in sensul larg) din copilarie, dar mai ales care sunt efectele refularii si negarii emotiilor si sentimentelor reale fata de parintii abuzivi. Punctul dureros din cartea lui Miller este porunca a cincea: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie tie si sa traiesti ani multi.

Forta acestui imperativ ii face pe copiii rau tratati (nu numai batuti sau abuzati sexual, ci si tratati cu indiferenta, cu raceala, cu vesnice reprosuri, cu o disciplina severa) sa devina dependenti de parintele interiorizat, legati pentru toata viata de speranta ca vor cistiga dragostea pe care nu au avut-o. Asta in ciuda faptului ca trupul, care nu traieste dupa regulile moralei, semnaleaza conflictul interior prin boli si tulburari cu „cauze misterioase”.

Educatia

Ceea ce Alice Miller numeste pedagogie neagra se refera la un cerc vicios in care educatia restrictiva (de la bataia e rupta din rai la te educ spre binele tau) antreneaza oamenii, cu instrumente precum teama de pedeapsa, obligatia, dorinta de a nu isi dezamagi parintii, ca mai apoi acestia sa o aplice „spre binele” copiilor lor, proiectind in acestia propriile dorinte si frustrari. Multi parinti – fraza e deja cliseu, desi in continuare nu-i acceptam consecintele in realitate – nu stiu si nici nu pot sti ca copiii lor nu sunt instrumente pentru a le hrani ambitiile, visele esuate, lipsurile. Sa-i dau copilului meu tot ce eu nu am avut, sa aiba el ceea ce eu nu mi-am permis – auzim adesea, iar de multe ori asta e ceea ce creeaza lipsa de alegere a copilului, constringerea, sentimentul datoriei, fatada transmisa si urmatoarei generatii.


Garbo - Arta de a trăi frumos!

Abonează-te pe


Vizionare placuta

ABONARE NEWSLETTER

Bucură-te de cele mai frumoase articole Garbo și pe email!

Setari Cookie-uri