Elena Tudose, voluntarul salvator al unui copil care se automutila: „Copiii aceştia înoată de când se ştiu împotriva curentului. Noi putem înota înaintea lor, astfel încât să le deschidem calea.”

Elena îi pregăteşte la limba română astfel încât copiii să obţină note cât mai bune la evaluarea naţională, dar îi pregăteşte şi pentru viaţă, câştigându-le încrederea şi devenind confidenta lor.
Dacă vrei să fii și tu voluntar pentru copiii din centrele de plasament, ai timp până pe 20 septembrie să te înscrii pe www.ajungemmari.ro. Ajungem MARI caută 1.600 de oameni sufletişti, în Bucureşti şi 23 de județe, care să ajute la schimbarea vieţii unui copil dintr-un centru de plasament. Se lucrează 2 ore pe săptămână cu copiii, fizic, dar şi online, iar doritorii vor trece iniţial printr-un proces de selecţie şi pregătire, apoi vor începe voluntariatul efectiv din 15 noiembrie 2022 şi vor duce modulul la capăt, până pe 30 iunie 2023. Toate detaliile despre înscriere şi etapele de selecţie şi pregătire sunt pe site-ul Ajungem MARI. Și mai multe ne povestește și Elena în cele ce urmează.
Elena, de ce ai ales să lucrezi cu copii din sistemul de protecţie?
Simţeam nevoia să ajut cumva, iar copiii aceştia înoată de când se ştiu împotriva curentului. Noi putem înota înaintea lor astfel încât să le deschidem calea, să le fie un pic mai uşor. Ajungem MARi e pentru mine modalitatea de a putea face ceva bun (să ajut) prin ceva ce îmi place (să predau).
Dacă la început nu ştiam lucrul acesta, acum ştiu că voluntariatul îmi umple inima, mă face să mă simt utilă şi de ajutor. Iar încrederea pe care mi-o acordă copiii şi apropierea lor de mine mă motivează extraordinar. Copiii se deschid imediat cum le acorzi timp să îţi arate cine sunt, ce le place şi ce gândesc.
Ce faci tu pentru ei sau cu ei?
Lucrez cu elevi de clasa a VIII-a, pe care îi pregătesc pentru examenul de limba română, dar susţin şi ateliere de grup pe diferite teme importante pentru devoltarea lor. Îmi creşte inima când ştiu că le dau curaj şi încredere în propriile forţe.
Mă motivează foarte tare când reuşesc să îi fac să citească primele romane, când ne îmbrăţişăm după examenele de admitere la liceu şi când îmi spun, luni mai târziu, că le place liceul unde au intrat. Mă motivează că vor să facă meditaţii, cooperează, îmi spun că mă îndrăgesc şi îmi transmit asta şi prin comportamentul lor.
Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îţi dai seama că ai construit o relaţie realmente de apropiere şi încredere cu un copil care se ţinea departe de tine la început, cu un copil care, de multe ori, se ţine departe de toată lumea? Te trezeşti că primeşti un mesaj pe la 3 ziua: “Doamna, ce metrou să iau ca să ajung la Grozăveşti?” sau “Am dat test la clasă şi mă aşteptam să iau mai mult… Tu ce faci?” Îţi dai seama că piticul acela s-a gândit la tine ca la omul care poate să îl ajute sau să îl sprijini oricând, în centru sau în afara lui, la meditaţii sau în afara lor.
Şi ştiu că tu chiar ai reuşit să ajuţi cum mult mai mult de atât. Aş putea spune că ai salvat viaţa unuia dintre copiii cu care lucrezi.
Aş spune că am reuşit să îi fiu alături într-o perioadă extrem de grea, când şi-a făcut rău singură şi se temea că va avea nevoie de tratament psihiatric. Am încurajat-o şi am susţinut-o constant astfel încât s-a deschis către terapeut. S-a dovedit că nu de pastile avea nevoie, ci de oameni de încredere care să fie lângă ea, care să o asculte, cărora să le pese şi cărora să le împărtăşească temerile ei.
Cât de uşor sau de greu a fost să o faci să aibă încredere în tine?
Când am cunoscut-o era destul de acidă şi de sarcastică cu cei mai mulţi dintre copii. Mie nu mi-a arătat această atitudine, probabil iniţial din respect, apoi din afecţiune, zic eu. Era însă foarte rezervată. Treptat am împletit meditaţiile cu discuţiile personale, i-am împărtăşit experienţe personale şi a început să facă şi ea la fel, tot mai mult pe măsură ce a realizat că ceea ce îmi spune rămâne la mine, că secretele ei sunt în siguranţă cu mine.
Iar când a venit acel moment greu, când s-a tăiat pe mâini, mi-a povestit tot. Am ţinut legătura constant în acele zile critice, am sprijinit-o şi relaţia noastră a continuat să se consolideze. Mi-a mărturisit la un moment dat că ulterior a mai avut gânduri de a-şi face rău, dar terapia şi-a spus cuvântul: s-a abţinut şi s-a calmat singură până când a depăşit momentul. Sunt tare mândră de ea şi de evoluţia ei! Şi sunt mândră că mi-a spus că nu mă priveşte doar ca pe o meditatoare, ci ca pe o prietenă.
Ce alte lucruri ai observat că s-au schimbat la ea în tot acest timp?
Pe lângă nivelul de cunoştinţe de limba română şi faptul că a citit prima carte din viaţa ei, are mai multă încredere în ea, analizează mai atent opţiunile pe care le are în viitor, în viaţa de adult. Pare că acum îşi doreşte mai mult pentru ea. E mai ambiţioasă şi lucrează suplimentar din alegere proprie, drept consecinţă a acestei schimbări de viziune recentă. E şi uşor mai implicată şi mai deschisă inclusiv către activităţile cu alţi copii sau activităţile comune din centru.
Ce ţi se pare cel mai greu în activitatea de voluntariat?
Cel mai dificil e că mă tem de multe ori să nu le spun lucruri greşite sau să nu înţeleagă ei greşit ceea ce le comunic, când încerc să îi sfătuiesc sau să-i ajut în diverse situaţii. Am tendinţa de a-i apăra şi proteja, mai ales când îi supără ceva şi îmi vine greu câteodată să rămân obiectivă.
Şi cel mai frumos?
Aici aş putea povesti mult şi bine. Mă bucură când intră copiii la liceu. Mă bucur când văd mai puţine greşeli de scriere la copiii pe care i-am meditat. Mă bucur când vâd că îţi îmbunătăţesc vocabularul – deşi asta e mai greu de măsurat – dar faptul că sunt expuşi la alţi termeni decât cei uzuali, din mediul din care au venit, e deja un plus. Învaţă să preţuiască un tip de comunicare mai îngrjit atunci când situaţia o impune.
Pe lângă asta şi probabil mai important e faptul că sunt blânzi pentru că îi tratezi cu blândeţe, iar asta contează foarte mult în reuşita lor în interacţiunile viitoare în viaţă.
Apoi e câştigarea încrederii lor şi momentul acela când încep să-ţi împărtăşească micile lor secrete, iar asta e cea mai mai realizare sufletească. Am auzit de mai multe ori: “Eu n-am mai spus asta nimănui”… Asta îmi dă curaj şi încredere să îi ascult şi să îi ajut în continuare. Copiii care încep să îţi facă mărturisiri şi împărtăşesc secrete aveau nevoie de tine, aşa că le păstrez secretele cu drag şi mă mândresc că m-au ales pe mine să le împărtăşească.
De ce ar fi nevoie ca să fie şi mai bine?
De şi mai mulţi voluntari care să le ofere 2 ore săptămânal din timpul lor copiilor şi tinerilor din sistemul de protecţie. Pot să îi ajute la teme, dacă se simt stăpâni pe ei în zona asta sau pot pur şi simplu să meargă la ei şi să îi înveţe despre viaţă şi cum să se pregătească pentru viaţa independentă de după ce vor ieşi din sistem.
Nu trebuie să se teamă că nu vor şti ce să facă sau ce să zică. Pentru asta sunt oamenii de la Ajungem MARI aici, să ne înveţe, să ne îndrume. Nu ai cum să nu te descurci dacă vrei cu adevărat să fii de ajutor, iar satisfacţia… e nepreţuită.

Garbo

Ultima actualizare: 15 Septembrie 2022 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo