Gheorghe Dinică, un monstru sacru al scenei și al ecranelor, dispărut pentru totdeauna. A fost respins de 3 ori la Teatru și s-a căsătorit abia la 60 de ani

Gheorghe Dinică s-a născut la București, pe 25 decembrie 1933, la mahalaua Giulești. Părinții săi, Petre - funcționar la poștă - și Jana - casnică - au decis, însă, să-și înregistreze băiatul după Anul Nou, așa că data oficială a venirii sale pe lume este 1 ianuarie 1934.

În copilărie și adolescență mergea la spectacolele Teatrului de Revistă, fiind impresionat de Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu, dar frecventa și sălile de cinema din Giulești și Calea Griviței. Așa s-a născut dorința sa de a deveni actor. În ianuarie 1944, pe când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune de bombardamente, însă mulți dintre prietenii săi de joacă au fost uciși, iar trauma războiului și moartea „trăită pe viu” aveau să i se întipărească profund pentru tot restul vieții.

„M-am născut într-o iarnă în Giuleşti. Un cartier de periferie, cu o viaţă ca atare. Nu aveam costumaţie contra frigului. Purtam pantofi cu talpa de lemn. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, crescut pe stradă şi de prieteni mai degrabă decât de familie. Ce imagini din copilărie îmi revin în minte? Imaginea bombardamentului din 4 aprilie.

Războiul n-am să-l uit niciodată. Am scăpat printr-o minune. Bomba a căzut peste casă şi eu eram în pivniţă; m-a scos afară suflul”, a povestit Dinică.

La ceva timp după, a intrat în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi. Iar prima sa apariție pe scenă a fost în rolul locotenentului Stămătescu, în piesa „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, jucată de o trupă de amatori de la Poștă, instituţie în care se angajase, ca vânzător de presă, pentru a se putea întreţine.

A fost respins de 3 ori la Teatru

În anul 1957, la a treia încercare, a fost admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, la clasa profesoarei Dina Cocea. În 1961 a absolvit în „promoția de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.

„Dina Cocea ne învăţa să gândim şi să căpătăm idei. Reţinem stimularea gândirii, stăruinţa asupra detaliului, de ton, de gest, de mişcare, în munca de compunere a unui rol. Aş adăuga şi a privirii, dacă aş şti că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată la orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente şi inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol”, își amintea Dinică despre profesoara sa.

După absolvire, a jucat, pentru o scurtă perioadă, la Teatrul pentru Tineret și Copii, apoi David Esrig și Radu Beligan l-au chemat la Teatrul de Comedie din București.

În perioada 1961-1967 a jucat pe scena Teatrului de Comedie din București, unde a debutat în „Inspectorul de poliție” de John Boynton Priestley, regia Dina Cocea.

În 1963 a debutat în film, cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.

În anii 1968-1969 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 s-a aflat pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București, unde va juca până în ultima clipă a vieţii.

Gheorghe Dinică a fost admirat în nenumărate spectacole de teatru, printre acestea aflându-se „Nuntă la castel” de S.Andras, regia L.Giurchescu (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia L.Giurchescu (1964), „Moartea lui Danton” de Georg Buchner, regia Liviu Ciulei (1969), „Trei frați gemeni venețieni” de Aldo Matiuzzi Collalto, regia David Esrig (1973), „Romulus cel Mare” de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu (1977), „Gaițele” de Alexandru Kirițescu, regia Horea Popescu (1978), „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, regia Radu Beligan (1979), „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, regia Grigore Gonța (1980).

După 1990, Gheorghe Dinică a jucat în „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Şerban (1990), „Noaptea regilor” de William Shakespeare, regia Andrei Şerban şi „Merlin” de Tancred Dorst, regia Cătălina Buzoianu (ambele în 1991), „Livada de vişini” de A. P. Cehov, regia Andrei Şerban (1992). De asemenea, Dinică a jucat în „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Mihai Măniuţiu (1997), „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar şi „Cotletele” de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag (ambele 1998), „Numele trandafirului” adaptare după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa (în 1999), a fost excepţional în „Take, Ianke şi Cadâr” de V. I. Popa, regia Grigore Gonţa, alături de alţi doi monştri sacri, Radu Beligan şi Marin Moraru (2001), în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco (2003), „Dansând pentru zeul păgân” de Brian Friel, regia Lynne Parker (2006), „Incontestabila ipocrizie” de Teodor Mazilu, regia Mihai Ionescu (2006), etc.

Printre producțiile în care a jucat se mai numără și: „Maiorul şi moartea” (1967), „Felix şi Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bahus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal” şi „Priveşte înainte cu mâni” (1992), „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche” şi „Terente – regele bălţilor” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „După-amiaza unui torţionar” şi „Manipularea” (2000), „Filantropica” şi „Patul lui Procust” (2001).

Marele actor a jucat, de asemenea, în telenovelele „Inimă de ţigan” (2008), „Regina” şi „Aniela” (2009). În plus, în 2002, Gheorghe Dinică a venit și cu o surpriză muzicală pentru public. A scos împreună cu regretatul Ștefan Iordache un album intitulat „Cântece de petrecere”, apoi și alături de Nelu Ploieșteanu a produs alte CD-uri - „Cântece de petrecere 2” (2003), „Romanțe”(2004) și „Parol că te iubesc” (2006).

S-a căsătorit la 60 de ani

Gheorghe Dinică s-a căsătorit târziu, după o intensă viaţă boemă. Marele actor nu a fost atras de ideea de căsătorie până după 60 de ani. „Am cunoscut multă lume, multe femei...Dar nu am avut timp să mă gândesc şi la asta. Pe primul plan a stat întotdeauna munca pe scenă”, povestea el.

S-a îndrăgostit în anul 1955, atunci când a și-a întâlnit marea dragoste prin intermediul unor prieteni, la o cină. „Aveam şaizeci de ani, până la acea vârstă am cunoscut tot ce se putea cunoaşte. Eu eram liber ca pasărea cerului. Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez”, povestea maestrul Dinică.

Pe 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. „Iubesc copiii, dar nu m-am gândit niciodată să fiu tată”, recunoaştea Gheorghe Dinică, care şi-a transferat afecţiunea paternă asupra nepoatei soţiei sale, Ornella Georgia, care a locuit cu el şi soţia lui, din 1997 până în 2005.

„Hai, mă, să ne căsătorim, să nu-i facem pe ăştia de râs”

„La început, Gheorghe a stat aşa, s-a uitat, şi-apoi a zis: <>. Aşa ne-am căsătorit. Am mers imediat, ne-am programat, ne-a căsătorit primarul de la Sectorul 1. Am fost numai noi doi şi persoana care ne-a făcut cunoştinţă, care ne-a făcut şi poze când am ieşit. Am mers la un restaurant, am venit acasă şi abia apoi am sunat-o pe soră-mea”, povestea Gabriela Dinică.

Ultima zi pe pământ

La data de 9 noiembrie 2009, Gherghe Dinică a fost operat la Spitalul Floreasca, având diagnostice complicate: colecistită acută fără pietre, şoc septic, la care se adăuga disfuncţie multiplă de organe cu insuficienţă respiratorie acută – suport ventilator (bronhopneumonie, pneumonie bazală stânga); insuficienţă cardiocirculatorie – suport inotrop şi vasopresor; fibrilaţie atrială paroxistică; insuficienţă renală cronică acutizată – anurie – hemodiafiltrare continuă; disfuncţie digestivă; disfuncţie hepatică – sindrom de colestază, potrivit buletinului medical. Evoluția post-operatorie nu a fost favorabilă, așa că pacientul a necesitat și un stimulator cardiac.

Maestrul Gheorghe Dinică s-a stins a doua zi, marți, pe 10 noiembrie 2009, la Spitalul Floreasca, în urma unui stop cardiac. La 13 noiembrie, trupul său neînsuflețit a fost depus în foaierul Teatrului Național din București, unde a fost aplaudat timp de 15 minute de cei veniți să-și ia rămas bun de la el.

În aceeași zi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu, alături de alţi actori mari ai României plecați prea devreme dintre noi: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache etc.

Foto: Shutterstock.com

Alexandra Chivu

Ultima actualizare: 1 Aprilie 2024 @ 09:04

Mai multe despre Alexandra