Melancholia, un altfel de sfarsit al lumii

In aceeasi secventa a nuntii, Kiefer isi aduce aminte cum, pentru a filma unul dintre cadre, trebuia doar sa treaca pe langa actorul John Hurt care aparea dansand impreuna cu doua fete. La fel de nedumerit in legatura cu felul in care cadrul urma sa fie fimat, Hurt ii spune lui Sutherland in timp ce acesta trece pe langa el: "Nu am nici cea mai vaga idee ce fac". La care Kiefer ii raspunde amuzat: "Nici eu". In final, dubla a ramas in film, povesteste Sutherland. Eram atat de preocupati de felul in care rezolvam secventa impreuna ceilalti actori, incat uitam complet de camera.

Iar acest lucru era ceva extrem de nou pentru Kiefer Sutherland. Actorul marturiseste ca cel mai interesant lucru in ceea ce priveste colaborarea cu Trier a fost deconstruirea tuturor regulilor pe care le invatase de-a lungul carierei sale. Dupa aproape 90 de filme si 198 episoade jucate in serialul 24, odata ce pasesti pe platoul de filmare al lui Trier, toate regulile cad, spune el. Imprevizibilitatea, faptul ca regizorul danez era extrem de atent la detalii intr-o scena, pe cand in alta oferea actorului o libertate maxima in alegeri si exprimare, a fost una dintre provocarile cele mai mari.

Deconstruind regulile de actorie pe care le stii, Lars te face sa te simti ca si cum faci lucrurile pentru prima data si e ceva foarte frumos in asta, vorbeste Sutherland despre felul absolut inedit in care a fost nevoit sa isi construiasca rolul in Melancholia.

De fapt, chiar acesta fusese unul dintre aspectele care il intrigasera cel mai mult in legatura cu non-conformistul regizor danez - faptul ca urmarise prestatiile actorilor care jucasera in filmele lui si observase ca atunci cand erau condusi de Trier, pareau sa interpreteze intr-o maniera complet diferita fata de orice facusera pana atunci.

Intr-adevar, Melancholia este un proiect care nu seamana cu niciunul la care sa fi luat parte Kiefer Sutherland pana acum. Actorul debuta la numai 17 ani in filmul Max Dugan Returns (1983, regia Herbert Ross), alaturi de tatal sau, Donald Sutherland, cunoscut publicului romanesc si pentru lungmetrajul de fictiune An American Haunting (2005, regia Courtney Solomon), filmat in Romania in Studiourile MediaPro. Insa filmele care i-au adus lui Kiefer Sutherland un succes incontestabil au fost Stand by me (1986, regia Ace Merill), o drama emotionanta despre pierderea inocentei si, in 1990, Flatliners (regia Joel Schumacher) un thriller memorabil in care trei studenti la medicina faceau un experiment teribil in urma caruia isi provocau moartea clinica inainte de a fi resuscitati de catre colegii lor, pentru a atinge pragul dintre viata si moarte.

Young Guns (1990, regia Geoff Murphy), A Few Good Men (1992, regia Rob Reiner), The Three Musketeers (1993, regia Stephen Herek), Picking up the pieces (2000, regia Alfonso Arau), sau efervescentul Phone Booth (2002, regia Joel Schumacher) au fost succese la fel de mari, care au confirmat, de fiecare data, succesul lui Kiefer Sutherland, aducandu-i un public pe cat de larg, pe atat de diferit. Intr-adevar, mai mult decit orice, actorul canadian exceleaza la capitolul versatilitate.

Desi rolurile sale tind sa se inscrie in categoria personajului negativ, Kiefer a abordat cu succes o serie de tipologii, intr-o colectie impresionanta de proiecte dintre cele mai diverse. In acest sens, MELANCHOLIA lui Lars von Trier reprezinta o reafirmare puternica a acestui lucru.

---

---