12:07, 15 Iulie 2024
94 share-uri"Discutia continua, timpul trece rapid si trebuie sa termin cozeria. Aleg la intamplare, dintre sase sute de persoane, un barbat de varsta mijlocie, cu o mustata deasa, pentru ultima intrebare.
— Nu vreau sa pun nici o intrebare, spune el. Vreau doar sa rostesc un nume. Si spune numele unei bisericute din Barbazan-De bat, care se afla intr-un tinut al a nimanui, la mii de kilometri de unde sunt acum, si unde am pus intr-o zi o placa prin care multumesc pentru o minune. E numele bisericii unde m-am dus, inainte de acest pelerinaj, sa ma rog la Sfanta Fecioara sa-mi ocroteasca pasii. Nu mai stiu cum sa continui conferinta. Cuvintele urmatoare au fost scrise de unul din prezentatorii care faceau parte din prezidiu:
Si brusc Universul parea sa fi incetat sa se miste in sala aceea. Atatea lucruri s-au petrecut: v-am vazut lacrimile. Am vazut lacrimile blandei dumneavoastra sotii, cand acel cititor anonim a pronuntat numele unei capele pierdute undeva prin lume. V-a pierit vocea. Fata surazatoare a devenit serioasa. Ochii vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau in varful genelor, ca si cum ar fi vrut sa se scuze ca se aflau acolo fara sa fi fost invitate.
Acolo eram si eu, simtind un nod in gat, fara sa stiu de ce. Le-am cautat in public pe sotia si fiica mea, pe ele le caut intotdeauna cand ma simt in pragul a ceva necunoscut. Ele erau acolo, dar aveau ochii atintiti asupra dumneavoastra, tacute ca toata lumea, cautand sa va sprijine cu privirile lor, ca si cum privirile ar putea sprijini pe cineva. Atunci am incercat sa ma fixez asupra Christinei, cerand ajutor, incercand sa inteleg ce se petrece, cum avea sa se ispraveasca tacerea aceea care parea nesfarsita.
Si am vazut ca si ea plange, in tacere, ca si cum ati fi fost notele aceleiasi simfonii si lacrimile amandurora s-ar fi atins, in ciuda distantei. Si timp de mai multe secunde nu mai exista sala, nici public, nici nimic. Dumneavoastra si sotia dumneavoastra plecaserati spre un loc unde nimeni nu va putea urma; tot ce exista era bucuria de a trai, povestita doar de tacere si emotie. Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt cuvinte care au nevoie sa tasneasca. Fara ele, nici o bucurie nu are stralucire, nici o tristete nu are un sfarsit. Astfel ca va multumesc pentru lacrimile dumneavoastra.
Ar fi trebuit sa-i spun fetei care a pus prima intrebare –despre semne: iata unul dintre ele, care-mi spunea ca ma aflam inlocul unde trebuia sa ma aflu, la ora potrivita, chiar daca nu aminteles niciodata exact ce m-a adus acolo.Dar cred ca nu a fost necesar: ea trebuie sa fi inteles.In fata hotelului din Moscova, cand sosesc cu editorii mei, ma asteapta o fata. Se apropie si-mi strange mainile.
— Trebuie sa vorbesc cu dumneavoastra. Am venit din Ekaterinburg pentru asta. Sunt obosit. M-am trezit mai devreme decat de obicei, a trebuit sa schimb avionul la Paris pentru ca nu exista zbor direct, am incercat sa dorm in timpul calatoriei dar, ori de cate ori reuseam sa atipesc, intram intr-un soi de vis repetitiv care nu-mi facea deloc
placere.
Intind mana ca sa-mi iau ramas-bun si observ ca mainile ei sunt foarte reci.
— De ce n-ai intrat in hotel sa ma astepti?
Pampers continuă să fie alături de micii luptători prin donația de scutece Pampers special concepute pentru prematuri
Conducerea sub influența alcoolului și drogurilor: răspunderea penală și riscurile majore pentru șoferi și comunitate
Cum va fi lumea ta peste 10 ani? Un studiu despre sustenabilitate și viitor, prin ochii liceenilor români
Fără Bullying la peste 260 de grădinițe din București și din țară