Teama de a nu repeta greselile parintilor

Niciodata nu am vrut ca mama sa renunte la unele lucruri si bucurii personale, nu mi-am dorit ca ea sa renunte la propria persoana in favoarea mea sau a tatalui mei. Si cu toate acestea am acceptat acest lucru ca pe un lucru de la sine inteles, ca pe un sacrificiu care mi se cuvenea. Am acceptat promitandu-mi ca eu o sa fiu mai egoista, ca eu o sa pun fericirea personala mai presus de orice. Dar oare in incercarea de a nu comite greselile pe care le-au facut parintii nostri, nu sfarsim prin a le repeta la randul nostru? Mie imi este groaznic de frica de acest lucru. Imi este teama sa nu aud iesind de pe buzele copilului meu cuvintele pe care eu ceea ce eu odinioara spuneam cu atata usurinta si nonsalanta: „eu nu vreau sa fiu niciodata ca tine, eu vreau sa fiu fericita”. Imi este ingrozitor de teama ca replica mea de moment sa nu fie identica cu cea a mamei mele: „sunt fericita pentru ca te stiu pe tine fericita, nu am nevoie de o alta fericire.”

Vreau sa cred ca familia inseamna ceva mai mult decat sacrificiu de sine. Sunt constienta ca nimic pe aceasta lume nu poate fi obtinut fara eforturi si fara sacrificii, dar nu cred ca este necesar un sacrificiu total. Vreau sa cred ca pot si eu, ca multe dintre femeile de astazi, sa imbin viata de familie cu profesia fara sa ma privez de nimic din ceea ce ar putea sa insemne o existenta implinita. Vreau sa nu fiu nevoita sa renunt la una dintre ele in favoarea celeilalte. Stiu ca este eronata ideea conform careia familia inseamna doar rutina, renuntari, constrangeri si obligatii, dar vreau sa-mi si demonstrez acest lucru. Imi iubesc sotul nespus de mult, dar vreau sa am aceasta dragoste si peste zece, douazeci sau treizeci de ani. Imi doresc ca fiinta careia i-am dat nastere sa simta ca este fructul unei iubiri, si nu doar o punte de legatura ce uneste doua suflete straine.

Irina

---

---