Sunt insarcinata cu sotul meu si nu il mai iubesc

Iubita mea, tu nu stii sa iubesti, imi spunea uitandu-se grav in ochii mei. Iubitul meu, iti multumesc pentru ca o sa ma inveti tu, ii spuneam razand din toata inima. Iubita mea, “poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire”, ma tachina tot timpul citandu-l pe Octavian Paler, autorul sau preferat. Iubitul meu, “iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata”, ii ripostam, parafrazand cuvintele aceluiasi scriitor.

Aniri, tu chiar nu stii sa iubesti, imi raspundea cu o licarire si mai serioasa in privire. Robert, eu chiar iti multumesc pentru sa tu o sa-mi arati tu ce este iubirea, ii spuneam amuzandu-ma si mai copios. Asa a luat nastere iubirea dintre noi: un joc din partea mea, seriozitate din partea lui. S-a continuat cu sentimente profunde de ambele parti. S-a incheiat insa cu seriozitate din partea mea si cu joc din partea lui.

Nu a fost dragoste la prima vedere sau nu stiu ce chimie inexplicabila, nu au fost nici fluturi in stomac sau o atractie devastatoare. Nu a fost, dar a devenit. O iubire simpla care a promis insa trairi mari, in care am simtit mai mult decat imi era suficient. Poate o iubire ca oricare alta, insa o iubire doar a mea... Mi-a cerut si am lasat ca timpul sa decida pentru noi. Am invatat insa sa-l iubesc cu o intensitate si forta de care nu as fi crezut ca sunt in stare. L-am iubit cand am invatat ca iubirea inseamna zambete, fericire, multumire si satisfactie, plutire, zbor si inaltare. L-am iubit puternic cand am aflat ca iubirea iti este suficienta ca sa nu-ti mai doresti nimic altceva. L-am iubit cu pasiune atunci cand am descoperit ca iubirea inseamna si lacrimi, durere, nopti nedormite, caderi in gol si un suflet zbuciumat.

Cand am aflat ca sunt insarcinata, am crezut o sa explodez de atata fericire, am crezut subit in miracolele frumusetii si in splendoarea lumii. Mi-am dorit dintotdeauna un copil cu el, un copil cu acelasi zambet rar si irezistibil ca a lui, un copil care sa-mi aminteasca zi de zi de iubirea pe care i-o port lui. Am asteptat insa. Nu era momentul, sotul meu nu era pregatit pentru un copil la momentul respectiv. Nu am vrut ca lucrurile sa se intample astfel, insa asa s-a intamplat. Si m-am bucurat enorm.

Purtam in pantece o fiinta, copilul lui, si ma asteptam ca el sa-mi impartaseasca bucuria. Nu a facut-o, desi a fost de acord cu decizia mea de a-l pastra. Iubirea lui pentru mine a ramas neschimbata, insa nimic nu m-a durut mai mult decat atitudinea lui fata de copilul nostru. Am simtit nu o data, ci de fiecare data cand se apropia de mine si ma atingea, ca am ramas iubirea vietii lui. Am simtit tandrete, sensibilitate si caldura in atingerile si mangaierile lui, insa respingere si durere fata de copilul nostru. Am devenit ferm convinsa ca ma iubeste doar pe mine, insa nu si pe copilul nostru. Copilul meu, cum imi mai spunea cateodata... Inceputul existentei unei noi vieti a concis cu sfarsitul iubirii mele. O iubire fericita, iubirea noastra, a devenit o iubire ratacita, iubirea lui. Inca o iubire pierduta in cimitirul iubirilor ucise...

---

---