Regret ca am spus "Da!"

Mi-am imaginat intotdeauna ca atunci cand voi rosti la cununia civila magicul "Da!" nu voi avea nici cea mai mica indoiala ca fac pasul corect. Visam, copil fiind, ca barbatul ce imi va sta alaturi va fi precum o carte deschisa pentru mine, ca eu ii voi fi marturisit orice secret ce-mi apasa sufletul, iar el orice nazbatie lipsita de importanta pe care ar fi savarsit-o pana la acel moment. Imi doream nespuns de mult sa ne petrecem ultima seara de "burlacie" vorbind despre toate aceste nimicuri, descoperind amanunte delicioase unul despre celalalt.

Cand am imbracat rochia de mireasa prima si singura data in viata mea, nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Ultimele saptamani inainte de nunta au fost un calvar de pregatiri, emotii, probleme neprevazute, samd. Abia daca am apucat sa ne vedem, sa ne salutam, ori sa ne daruim un sarut fugar.

Nunta a continuat in acelasi ritm halucitant, iar eu am pierdut acele momente unice plangand din pricina bataturilor date de pantofi.

Sunt intoarsa din luna de miere de numai cateva luni si sunt nefericita. Simt ca intre noi s-a deschis o prapastie pe care nu stiu nicicum sa o evit. Simt ca sunt milioane de lucruri pe care inca nu le stiu despre sotul meu, pe care mi-as dori sa le stiu, si totusi nu gasesc prilejul de a-l provoca la acest schimb de marturisiri pe care ar fi trebuit sa-l jucam inainte de marele pas. Poate ca voi fi inteleasa gresit. Nu ma intereseaza atat descoperirea secretelor, cat jocul in sine, faptul ca as simti ca are incredere in mine daca mi-ar dezvalui ceva special.

Simt (si nu cred ca este doar o inchipuire) ca suntem doi straini, ca impartim un pat si nimic mai mult. Seara, cand ramanem singuri, ne piuie peretii in urechi, iar atmosfera atat de incarcata ma copleseste. Mi s-a spus ca multe cupluri intampina asemenea dificultati atunci cand se muta impreuna. Eu una, daca nu as fi spus "Da!" as fi plecat de mult inapoi acasa. Mi-e dor de senzatia de a fi in sanul unei familii calde si primitoare, imi amintesc cu drag cum statea mama si ma veghea atunci cand eram bolnava, imi lipseste grozav de mult felul in care schimbam barfe mici cu sora mea.

Eram sigura ca barbatul cu care m-am casatorit imi va fi mama, tata si sora, ca vom putea fi prieteni, nu numai iubiti. M-am grabit in schimb ca fata mare la maritis, fara a ma gandi macar o secunda daca nu cumva fac o greseala. Imi doresc nespus de mult sa imi spuna cineva ca e normal sa fie astfel, ca odata cu trecerea timpului vom deveni prieteni. Mi-e insa foarte teama ca nu se va intampla...

Un articol de Simona

---

---