Despre singuratate, cu ura. Dar mai ales cu dragoste...

Pentru ca mi-am simtit de atatea ori sufletul inversunat de singuratate, am crezut ca urasc intreaga lume si pe mine insami odata cu ea. Ea de ce este fericita si eu nu pot sa fie? Cum pot eu sa mai cred in iubire si in suflete pereche cand dintre zecile si sutele de oameni se rotesc in jurul meu pe ritm de beatitudine si indragostire se pare ca eu sunt unica care refuza sa se conformeze si sa se prinda in ritmu-i dracesc de frumos? Mi-am propus sa-mi incep aceasta dimineata scriind inversunat si puternic impotriva singuratatatii.

Obiectiv, la rece, fara urma de optimism si speranta. Pierdut, trist, in tacere, exact asa cum ma simt de foarte multe ori. Poate, aproape sigur, fara doar si poate, doar asa o sa-mi mai elimin o parte din fustrarile si chinurile carora le dau viata cu patima de fiecare data cand aud tic-tacul ceasului biologic ca imi bate la usa si imi pune cu un tupeu incredibil intrebari amenintatoare carora eu am incetat de mult timp sa le mai gasesc un raspuns. Si cu toate acestea, mana mea, fara sa tina cont de intentiile ratiunii si de dorinta de confesiune a inimii, s-a grabit sa asterna cu totul si cu totul alte randuri.

Ce poate ea sa-mi spuna? Imi spune ca am ajuns sa tin la siguratatea mea mai mult decat la ochii din cap. Ca m-am obisnuit atat de mult cu ea incat a incetat de mult sa mai fie cosmarul vietii mele. Ca nu mai ma tem de ea. Ca prietenii, familia si activitatile de care am parte din plin in timpul zilei imi sunt suficiente ca sa nu-mi doresc pe timp de intuneric si noapte sa ating apogeuri mincinoase de placere si iubire. Ca nu ma mai sufoca decat atunci cand o sa las eu si ca eu gresesc lasand-o de fiecare data sa am acapareze.

Ca nu ma resemnez, ca singuratatea nu ma trage inapoi, ca in ciuda ei reusesc sa gasesc printre nonsensurile vietii sensul existentei mele, ca am aflat cum sa fac distinctia dintre bine si rau, ca am inteles intr-un sfarsit bun si interminabil ce simt. Si ca singuratatea m-a ajutat sa descopar toate acestea.

Ca nu port pica aparentele de fericirea ale cuplurilor din jur, ca nu acuz pe nimeni de durerea si neputinta mea sau ca nu urasc crunt pe cel direct responsabil de singuratatea mea. Ca sunt suficienta de puternica ca sa nu permit sangelui sa mi se scurga din suflet, cu lacrimi multe sau fara potopuri nestavilite. Stiu insa... ca nu fac nimic din toate acestea. Ba din contra. Ma vaicaresc inutil, ma zbat, ma framant, imi fac mustrari de constiinta, iar mai apoi ma intreb de ce. Pentru ce?...

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo