Despre singuratate, cu ura. Dar mai ales cu dragoste...

Cica singuratatea (nu-mi contrazic psihologul, inca nu si-a finalizat munca sisifica de convingere) exista doar pentru ca o eu o las sa existe. Am un suflet mult prea sfrijit ca sa pot alunga singuratatea in alte locuri. Oare mana mea ma minte? Trebuie sa o faca, caci astfel nu inteleg cum de nu poate sa imblanzeasca cel putin o cugetare. Un om. O viata. Pe mine. Nimic si pe nimeni!

Din dorinta de a scapa de prea mult timp, inca ma cramponez de stereotipuri care il modeleaza haotic. Iubirea nu mai explodeaza in mine, nu mai arunca priviri ostentative si indraznete in cautarea persoanei potrivite, ci s-a ascuns umila intr-un colt pierdut de suflet. Eu m-am cufundat de tot in taceri prelungite din care nu pot sa mai ies. Nu mai visez, dar totusi sper.

Un singur gand ma consoleaza si ma determina ca in clipele de luciditate sa-mi privesc singuratate cu iubire, iar nu cu ura: dupa ce o sa invat sa-mi port singuratatea si o sa ma obisnuiesc cu adevarat cu ea, o sa fiu pregatita sa fac fata contrariului ei. Atunci cand o sa scap de singuratate, o s-o fac pentru a-mi demonstra ca oamenii puternici stiu cum sa-i tina piept. Unui om obisnuit, unuia singur, o sa-i spun “te iubesc” nu pentru ca si-a dat tot interesul sa ma salveze de singuratate, ci pentru ca... o sa-l iubesc. Doar pentru atat si nimic mai mult...

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo