De ce iti sunt recunoscatoare ca m-ai parasit?

Nu “noi” ne-am despartit, “tu” te-ai despartit de mine. Nu eu te-am parasit, tu m-ai parasit pe mine. De ce caut motive pentru care ma bucur ca m-ai parasit? Pentru ca nu le mai pot face fata celor pentru care m-ai parasit, pentru ca abia acum inteleg si descopar ce inseamna viata fara tine. Viata fara tine... nu aduce deloc a moarte si prapad, a sfarsit si remuscari, dar seamana infinit de bine a sfarsit de confuzie, de iluzii sau de suferinta. Ma bucur ca m-ai parasit pentru ca nimeni in afara de tine nu stia sa-mi faca atat de mult rau. Si crede-ma, stiai sa faci rau atat de bine...

Ma bucur ca m-ai parasit. Si stii de ce? Pentru ca altfel nu as fi aflat niciodata ce inseamna sa iubesti cu adevarat. Sau sa urasti si mai adevarat. As fi crezut ca nu pot sa respir decat prin tine, ca pot sa ma cufund doar in tine, ca un univers intreg vibreaza doar in prezenta ta, ca lacrimi curg doar pentru a alunga dorul de tine, ca sangele imi zvacneste pe sub piele, clocotind doar pentru tine. Nu as fi aflat ca printr-o fisura in suflet se poate scurge tot. As fi crezut in continuare ca ai puterea de a vorbi prin nepasare in numele iubirii. Ca nu pot trai decat una cu tine si doar pentru tine. Fara noi si fara mine. Doar pentru tine. As fi ratat placerea de a fi cu mine.

Ca noi nu va mai fi nimeni... am crezut. Ca noi vor fi multi altii... am aflat. As fi crezut ca daca cineva calca intentionat peste sufletul meu si il face pulbere si praf, apoi o sa-l adune si o sa-l umple doar cu fiinta sa, eu o sa ma fac atat de mica incat el nu o sa mai incapa langa mine. Ei bine... sufletul meu este in mine, iar eu traiesc prin el. El cel putin este fericit ca suntem impreuna.

As fi crezut ca salvarea vine doar dinspre tine si nu as fi vazut disperarea cu care imi face cu mana din alta parte. As fi crezut ca ratacind in bezna o sa ma orbeasca atat de multa lumina. As fi crezut ca in iubire fiecare zi trebuie sa fie zbuciumata, ca merit sa ma framant, sa sufar, sa-mi pun intrebari, sa cad, sa nu pot sa ma ridic sau sa reusesc sa-mi gasesc echilibrul pe nisipuri miscatoare doar cand tu imi intindeai mana ca sa ma ajuti. Sa ma intreb apoi ametita de cazatura de ce m-am impiedicat iarasi. As fi trait cu impresia ca pot sa obtin din exterior ceea ce imi lipseste in interior, as fi crezut ca iubirea poate fi aruncata dupa prea multa utilizare. Sau ca este normal sa fii rasplatit cu rau cand faci prea mult bine.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo