La limita rabdarii

Cand l-am intalnit prima data mi-am jurat ca voi face tot ce va fi necesar pentru a fi al meu. Stiam ca este un barbat dificil, insa mi-am promis ca nu voi cere niciodata nimic mai mult decat sa fie al meu, indiferent cate sacrificii vor fi necesare. Dorinta mi-a fost indeplinita si am fost pe culmile fericirii timp de cativa ani. Un barbat precum cel de langa mine este greu de intalnit. Este minunat: frumos, destept, cu o cariera demna de invidiat, fidel, tandru… iar lista poate continua. Din exterior pare barbatul perfect. Odata ce patrunzi in lumea sa constati ca lucrurile nu stau tocmai cum ti-ai imaginat. L-am iubit atat de mult incat eram orbita, nu realizam ca de fapt petreceam numai cateva minute pe zi impreuna, ca noapte de noapte adormea pe canapea rupt de oboseala iar eu ii cautam imbratisarea in zadar in somn. Dimineata ma trezeam cu noaptea in cap pentru a-l vedea fiindca pleca intotdeauna devreme la birou. Imi petreceam ziua zambind, bucurandu-ma de el, de o relatie care in realitate decurgea intr-un mod minunat numai in mintea mea. Seara il vedeam cateva secunde, eventual, inainte sa adoarma rupt de oboseala. Eu eram insa grozav de fericita in prostia mea. Poate ca ar fi fost mai bine sa nu ma trezesc niciodata la realitate. In definitiv eram fericita, iar el era multumit ca avea alaturi o femeie care nu cerea prea mult. Spre ghinionul meu, insa, ceva m-a desteptat la realitate. Nu stiu exact ce a fost acel "ceva". Este adevarat, lumea mea roz se intunecase din pricina unor probleme minore de sanatate. Panicasem insa si ceream precum un copil ajutor… ajutor pe care nu l-am primit fiindca el nu imi putea fi alaturi atunci cand aveam eu nevoie, ci numai cand avea el timp. Iar el nu avea timp mai niciodata… Am realizat atunci ca e minunat sa visezi si sa iubesti, insa in viata te confrunti cu situatii reale in care ai nevoie de sprijinul celuilalt. Nu poti trai intr-un vis. Candva, mai devreme sau mai tarziu te trezesti buimac si nu stii incotro sa mergi, ce sa faci si cum sa rezolvi probleme pe care niciodata nu ti-ai imaginat ca vei fi nevoita sa le infrunti singura. De la momentul in care am realizat ca eram singura intr-o relatie care presupunea doi oameni a mai trecut mult timp. Viata insa nu a fost la fel de frumoasa. I-am acordat nenumarate sanse sa imi arate ca ma inselasem, ca imi era alaturi. Treptat am inceput sa ii observ numai absenta si nu prezenta, m-am trezit ori de cate ori nu l-am simtit noaptea alaturi chiar daca alteori aveam impresia doar ca visez urat. Picatura cu picatura rabdarea mea s-a terminat. Astazi il iubesc la fel ca in prima zi, insa ajung la concluzia ca nu mai pot trai alaturi de el… ori poate ca formularea corecta este ca nu mai pot trai fara el. Imi este ingrozitor de teama sa imi continui viata fara el, sa "rup raul de la radacina" parasindu-l, sa imi acord sansa de a intalni, poate, intr-o zi pe cineva care sa imi fie alaturi la bine si la rau. Pe de alta parte realizez ca nu a fost niciodata langa mine, ca am cladit singura o viata in doi si in consecinta imi va fi mai usor sa imi fauresc o alta viata singura. Poate ca nu voi mai intalni pe nimeni, insa macar nu voi mai trai intr-o minciuna. Mi-e greu, insa am ajuns la capatul puterilor, nu mai am rabdare, nu mai am timp sa ii ofer, nu mai pot sa il astept… Un articol de Ana

---

---