Dor de fiica mea

10 secunde mi-au trebuit ca sa privesc manutele si bratele fiicei mele si sa jur ca o sa fiu o mama buna si 7 secunde ca cei mai frumosi si decolorati ochisori albastri din lume sa ma convinga ca o sa fiu intr-adevar. De altfel, sunt 12 luni de cand mi-am vazut fiica ultima oara, 13 de cand mi-a spus ca regreta nespus ca s-a intamplat ca eu sa fiu mama ei, 2 zile de la ziua ei si o secunda de cand m-am gandit ultima oara la ea.

Stiu ca nu am fost mama pe care si-a dorit-o. Poate am avut intentiile, dar mi-a lipsit uneori timpul. Poate am avut iubirea materna, dar nu am avut mereu capacitatea de a o exprima. Poate trebuia sa fac mai multe, sa arat mai multe, sa transmit mai mult, poate ca nu am aratat tandrete, gingasie, atentie. Poate ca am facut-o sau poate ca nu... Poate ca le-am aratat prea mult. La un moment dat, as fi bagat mana in foc ca nu am fost nici mai buna, nici mai rea decat orice mamica din lume. Mi-as dori insa sa se intoarca acasa. Sa-mi spuna ca ii pare bine ca s-a intors la mine, mama ei, iar eu sa ma bucur de bucuria ei. Sa-i simt incantarea ca eu ii sunt mama si dispara durerea si si vina unei mame care s-a vrut mama cu adevarat.

Ratacitoare sau nu, asa alintatura cum e ea si asa incapatanata cum nu mai este nimeni (poate doar cum era mama ei), as primi-o cu bratele deschise si cu sufletul plin... Nu i-as reprosa nimic, iar daca ea mi-ar reprosa mie, bratele mele tot nu s-ar inchide. Incordarea tot ar ezita sa apara. As incerca sa recuceresc ceea ce poate ca nu am reusit sa cuceresc vreodata.

Macar daca atunci mi-ar spune in ce punct am cazut, unde m-am impiedicat si cand am ramas prinsa acolo... Macar daca mi-ar spune unde s-a gresit ca sa pot sa nu mai gresesc vreodata.

Imi e dor de copilul care ma iubea, de strengarita care imi spunea mama si ma facea sa ma simt ca una. Imi e dor de adolescentul razvratit care facea exact opusul a ceea ce ii spuneam. Imi lipseste adultul convins ca doar ceea ce el face este bine. A trecut ceva timp, poate prea mult timp, de cand s-a risipit magia. Nu cred ca exista o durere de mama mai mare decat aceea de a sti ca un strop, ba chiar mai mult, din sangele si carnea ta reneaga locul din care s-au smuls.

Stiu ca nimeni nu poate sa-mi ridice durerea de pe umari si stiu ca fac parte din universul minuscul al mamelor condamnate. Nu mai pot insa sa traiesc neimpacata cu mine si cu sentimentul apasator ca nu am fost mama care ar fi trebuit sa fiu. Poate ca si copiii gresesc, insa nu cred ca exista parinte care sa nu-si ia vina asupra sa. Poate ca este rece si puternica, insa doar eu stiu ca este doar pentru cei care nu au descoperit-o asa cum cum este ea cu adevarat si asa cum am aflat-o eu. Am fost intotdeauna mandra de ea, chiar daca nu i-am aratat-o mereu. Vreau sa fie si ea de mine, chiar daca nu mi-o arata. Stiu ca femeile trebuie sa fie demne, insa sunt sigura ca mamele nu pot sa fie cu copiii lor. Sau poate doar una dintre ele nu poate, poate doar eu nu pot...

Oricum ar fi fata mea, nu stiu cand, nu stiu cum, eu te astept cu dor si implorare sa te intorci la mine...

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo