Mame care il imita pe Dumnezeu, doctori care se joaca de-a creatia

Stim ca piatra aruncata nu mai poate fi recuperata, insa unde incepe si unde se termina obsesia de a face copii? Cand a devenit nasterea un act determinat sau un act de vointa? Stiam ca un copil este menit sa intregeasca intr-o familie sentimentul de implinire, insa chiar trebuie sa demonstram (cu orice pret, nu din intamplare, nu pentru ca destinul a aruncat aiurea zarurile, nu pentru ca nu se mai putea convietui astfel) ca o mama poate substitui de una singura afectiunea, tandretea, atentia pe care le gasim doar in sanul unei familii adevarate?...

Oare nasterea a 8 copii mai poate fi perceputa o minune sau un eveniment banal, semanand de la o posta cu un experiment nereusit? Oare mai putem vorbi de generozitate si iubire maternala sau de egoism si inconstienta umana? Ma intreb insa cat de infinita trebuie sa fie dragostea, cat de multe resursele materiale si cat de fericita trebuie sa fie o mamica, ca sa poata la randul sau sa faca fericiti 14 copii. Dar... cum spuneam... optiunile in viata nu se judeca atata timp atata timp cat nu sunt regretate, renegate sau lasate in grija si in zbuciumul altora.

Stiu ce inseamna o familie numeroasa, pentru ca am trait intr-una. Cu bune, cu rele, cu certuri, zambete, plansete, veselie, haine si biberoane aruncate prin casa, cu niste parinti care s-au gandit sa dea totusi un rost in viata copiilor pe care i-au adus in viata, am crescut. Mai devreme sau mai tarziu, toti ne-am gasit drumul in viata. Am avut tot sprijinul pentru asta. Am devenit adulti. Imi iubesc fratii si familia ca pe ochii din cap si nu as concepe existenta mea fara existenta lor. Copilaria mea nu as schimba-o pentru nicio alta copilarie din lumea, iar parintii nu i-as inlocui cu nimeni.

Sa-mi fie iertat insa exercitiul de imagistica pe care il facea un copil care a avut totusi ocazia sa fie egoist: daca as fi fost singurul copil, oare ce fel de viata as fi avut? Si visam la parinti care ma rasfatau doar pe mine, la dulciurile care imi erau adresate doar mie, la jucarii la fel de sofisticate ca a copiilor de la scoala, la dragostea si atentia care era indreptata doar spre mine, la un pat in care sa ma lafaiesc fara sa dau de surioara. Sa-mi fie iertate clipele de adolescenta cand imi vedeam parintii niste egoisit si pe mine o generoasa. De ce au tinut cu orice pret ca totul sa fie greu cand putea fi mult mai usor? O simpla chestiune de alegere... Ma intreb insa... oare cei 8, cei 14 copii, viitori adolescenti si oameni mari, nu or sa fie framantati de aceleasi intrebari la care doar o singura mama si un singur medic detin raspunsul?

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo