Iertarea din cuvinte

Citate despre familie și copii: Expresii pentru iubirea și unitatea familială

22 Noiembrie 2024

Păstrarea pasiunii în cuplu după sosirea copiilor

14 Noiembrie 2024

23 Martie 2009 publicat în Familie

Stiam ca mai devreme sau mai tarziu o sa vina. Stiam ca o sa fac din el salvarea mea, stiam ca doar el o sa poata sa-mi aduca sufletul inapoi. Stiam ca doar acel amestec ciudat de consoane si vocale soptite de o voce uitata in timp o sa-mi readuca peste timp puterea de a privi cu resemnare, impacare si uitare urma de pe care, ca orice om umil si suparat pe fericire, am scrijelit-o cu sudori de suferinta si patima in lume.

"Un singur cuvant si tot va fi bine
Dar inima mea nu tine cu mine
Ce sa-i spun, ce sa sper,
Cum s-o rog, cum sa-i cer...

Iarta, tu inima iarta" (Mihaela Runceanu)

Nu conteaza ca au trecut zile fara sa-mi vajaie sunetele lui pe langa urechea mea, nu conteaza ca au trecut secunde in care mi-au vorbit doar noaptea si singuratatea, nu conteaza ca au trecut saptamani care s-au prefacut in praf, minute si ore, nu conteaza ca a trecut timp fara perioade, infinituri fara inceput si sfarsit, nu conteaza ca l-am auzit de la oameni care nu au zgariat nici macar o sutime din ceea ce ai distrus tu. Daca iubirea mea nu a fost doar a mea, atunci o sa am rabdarea ta.

Stiam ca o viata intreaga o sa am timp sa astept ca simturile auditive sa fie gadilate de cea mai dulce varsare de foc si suntele de la tine incoace. Stiam ca atunci cand o sa-l aud tu nu o sa ma mai iubesti. O stiam. La fel cum am stiut ca nu o sa ma uiti niciodata. Nu ai sa poti. Poate ca din inima da, dar din minte nu... nu sunt asa de usor de desfiintat, atat de simpu de uitat.

Mi-ai jurat o data intr-o superba minciuna de sinceritate, am jurat de doua ori ca te cred. Ne-am jurat ca asa o sa fie. Doi oameni care fac asta simulan, indiferent de spatiu si mai presus de superficialitate sunt uniti si condamnati prin neuitare. Din mandrie, orgoliu, inima ranita, pentru ca vroiam sa cred, pentru ca un om ranit trebuie sa-si oblojeasca ranile doar cazand in picioare, am crezut si mai tarziu ca aducerile aminte sunt infierate in minte. Abia cu trecerea timpului, descoperi ca stigmatul nu se sterge nici din suflet.

Nu conteaza ca stand in picioare, mi-am frant genunchii si ca de atunci nu m-am mai putut inclina. Stiam ca nu o sa uit. Nu o sa pot. Dar am putut. Am putut sa uit... Au trecut ani, ani buni si rai de atunci. Am fost mandra de fiecare gram de putere pe care l-am gasit in mine. Nu am avut forta pasarii fenix. Nu am renascut. Am redevenit alta. Stiam ca nici un cuvant nu mai ma poate ucide si a doua oara.

Au trecut ani. Multi. Ani multi in care am reinvatat cum sa stai dreapta si fara sa te inclini. Incetul cu incetul am reusit. Visele pe care ti le inchinam au poposit in alta casa, intr-o locuinta mica si alba care pare imensa daca te iei dupa tropotele si chicotelile celui mai nazdravan copil din lume, intr-un dormitor cu perdele lungi si fine unde ma asteapta in fiecare seara iubirea si intelegerea celui mai drag barbat din lume, pe canapeaua cu rautati, rabufniri si vorbe de incurajare pe care o impartesc in fiecare weekend cu un pumn marunt, dar zdravan de prieteni, pe partea mea de suflet care s-a pastrat intacta.