Meritele celeilalte femei

Am tot vorbit de cealalta femeie din viata lui, a unicului barbat care a contat pentru mine. Hotarasem ca am scapat de obsesie si ca nu ma intereseaza cine este si cum este, mai ales cum este cu El. Ma saturasem sa mai abordez acest subiect, caci nu e prima oara cand ma invart, iar si iar, cu obsesie si fara tel, cu un dram de neintelegere si cu o insistenta crunta in jurul lui. Dar totusi o fac din nou, iar ma prind nabadaile si zorile scormonind in miezul bubei...

Meritele celeilalte femei... Imi este greu sa admit ca ar exista macar cateva dintre ele, inuman de crud sa recunosc ca este uman sa nu le admit existenta si aproape imposibil sa nu le vad oricat ma prefac ca nu vad. Hotarasem initial sa o urasc pentru ca altfel nu se putea. Mi-a luat de sub nas nu neaparat tot ce era frumos si bun in viata mea, dar mi-a luat tot ce aveam. Tot ce credeam ca imi apartine de fapt si de drept.

Pe ea o faceam direct raspunzatoare de noptile mele ravasite de tristete, catre inima ei haina se indreptau toate sagetile mele veninoase de ura si orgoliu ranit, ei ii eram datoare vanduta pentru resentimentele care ajunsesera sa inlocuiasca sentimentele ce mi le credeam nobile, in ochii ei rimelati de ipocrita as fi aruncat starea mea acuta de suferita. Din cauza ei ma zbat si acum si acum intre singuratate si ceea ce nu era singuratate... Ea e cea care a aparut chiar atunci cand relatia noastra era in mare impas, in criza sau aproape de sfarsit, nici acum nu-mi dau seama ce statut aveam.

Nu e prima oara cand imi vine sa dau drumul baierilor gurii si sa scot din ea frumuseti de cuvinte si epitete care nu ma caracterizeaza si de fapt nu caracterizeaza pe nimeni. Trebuia sa aflu insa cine este, in ce fel este, daca e mai frumoasa decat mine, daca are un "nu stiu cum" mai altfel decat "nu stiu ce" al meu... As fi simtit o razbunare deplina si o satisfactie care imi umplea inima de multumire daca stiam ca nu e asa. Daca era urata, proasta, nescolita, fara gusturi, fada, as fi simtit ca binecuvantarea zeilor razbunarii s-a pogorat asupra mea. M-as fi declarat multumita si fericita in nefericirea mea. Problema nu venea din partea mea.

Aflasem, vrand-nevrand cate ceva despre ea, din gura unor prieteni comuni, prea fericiti cu propria soarta ca sa se gandeasca ca mortilor le sta cel mai bine in groapa. Toate numai de bine... Despre ea, acea femeie care gaseste cioburile aruncate, si este mereu pe faza si cu ochii in patru, manifestand o disponibilitate disperata de a le aduna pe cele ramase, de a le consola si de a le lipi laolalta, cu speranta de a le reface... nu auzisem nimic malitios, nimic exploziv sau scandalos. Iar apoi, dupa un timp indelungat, nu am vrut sa mai aud nimic. Dupa mult timp, eu fosta, ma declarasem vindecata de rautate si inversunate, de orgoliu si pica. Tot din orgoliu, nu mi-a mai pasat de nimeni.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo