Sunt fericita si ce bine ma simt!

Povestea mea :

Era intr-o zi de august. A plecat. S-a mutat cu chirie. A spus ca nu stie ce vrea si pleaca sa-si clarifice sentimentele, dorintele si traiectoria vietii. L-am crezut, mare greseala. De atunci s-au scurs doua luni si jumatate - timp in care el a trait linistit cu "cealalta". La inceputul acestei perioade sentimentul de vinovatie il indemna sa ma sune si sa ma intrebe cum ma simt si daca m-am mai acomodat- obisnuit cu idea. Apoi aceste telefoane au incetat pana la un moment cand m-a sunat si mi-a spus clar ca nu sa va mai intoarce.

Cum m-am simtit:

In ziua in care a plecat am simtit ca nu mai am aer sa respir, ca sunt intr-o fundatura a vietii, ca nu mai este o cale de iesire, ca pica cerul pe mine . M-am simtit inutila, abandonata, singura, urata, nedemna de atentia vreunui barbat, ingrozita de revenirea (fortata ) la statutul de femeie singura ; m-am simtit injumatatita, taiata in doua , neterminata, vinovata ca ma pot simti foarte bine (in putinele momente, de altfel) si fara el langa mine. Dar imediat ma ganeam la toate clipele in care el se distrase "cu baietii" si in care eu il asteptam rabdatoare acasa si rapid reveneam cu picioarele pe pamant. Ma gandeam cat de bine imi merge de cand a plecat pe toate planurile. Ma simteam ca intr-o cusca a singuratatii din care voiam si nu voiam sa fiu (eram foarte confuza). Tot ce stiam era ca il doream inapoi, chiar daca ultimii 2 ani fusesera un cosmar. Schimbarea impusa de plecarea lui era terifianta pentru ca nu stiam ce sa fac cu mine, cu timpul meu, cu viata mea, cu weekend-urile mele, desi in ultimii 2 ani avusesem timp suficient sa ma gandesc la acest lucru (el era plecat de acasa mai intodeauna). Dar acum toate acestea trairi sunt de domeniul trecutului.

Ce am facut :

In primul rand am iesit din casa si am mers la psiholog. Am dat "search" pe Google si am cautat cabinetul. Am sunat mi-am facut programare; acolo am povestit durerea mea, dorinta de alupta pentru casnicia mea, de a fi dispusa sa trec peste infidelitatile sotului meu si peste umilintele la care am fost supusa, am plans , mi-am deschis sufletul, m-am simtit ascultata, inteleasa si eliberata. Gradual am inteles cum stau lucrurile in realitate cu mine, cu el si cu "noi"(cu "noi" care nu mai exista de mult). Am invatat sa supravietuiesc fara el, am invatat ca eu sunt cel mai important lucru de pe pamantul acesta. M-am regasit pe mine, mi-am redobandit identitatea.

---

---