Roata care se intoarce intotdeauna... prea tarziu

As putea scrie un roman intreg in jurul cuvintelor “prea tarziu”. Exista autentic in viata mea. Le simt de fiecare data cand simt ca am ajuns la capatul puterilor si de data asta chiar nu mai pot. Sunt doua cuvinte in fata carora destinul meu tine cu orice pret sa-mi demonstreze ca nu are nicio legatura, dar in fata carora se impiedica mereu ca prostul si ma taraste ca desteapta dupa el.

Daca e ceva ironic, caraghios sau neadevarat in cuvintele mele? Nu cred, dar jur ca as vrea sa fie. Va spun ca e doar o amareala si un ranjet trist pe un suflet prea obosit ca sa fie vesel. Nimic nu mi-a venit de-a gata in viata asta. A trebuit sa lupt cu adevarat pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit cu adevarat si in care am crezut mai ceva decat in Dumnezeu. Le-am obtinut pe toate intr-un final chit ca n-a mai ramas pic de putere in mine ca sa ma bucur de ele si am fost la un pas mic de a spune ca nu le mai vreau.

Cand mi-a intepenit zvacnetul tineretii si mi-a amortit dorul de iubire adevarata si mi-am obligat sufletul sa se bucure de cu totul altceva decat ceea ce credeam eu ca este, intru sfarsit a aparut si ea. Iubirea. El. Cel la care nu ma asteptam. Iarasi am avut ceva de furca. Nici macar iubirea nu mi-a fost usoara.

Daca vreau sa-mi aduc aminte cum este sa iubesti, ma retrag in ceea ce am trait. Dau aici peste multe amintiri dragi, pe care le-am vrut de mult uitate: dau peste niste oameni mature care se joaca ca doi copii in parc, dau peste niste strangeri de mana si imperecheri de degete mai tandre decat orice sarut, dau peste niste imbratisari mai pasionale decat orice “facut” de dragoste masinal, dau peste niste suflete care isi pipaie pana in sange unul altuia corzile si cred ca s-au gasit. Vad bartamai copacii care fosnaie, aud un ras care rade de rasul meu, simt rasuflarea narilor care le percepe mirosul, simt minuni care se intampla, incredere, speranta, viitor, tot, eu care exist. Eu care cred ca in sfarsit, timpul s-a transformat in momentul meu potrivit.

Daca vreau sa-mi amintesc cum este sa urasti ceea ce ai iubit, ma intorc tot de unde am pornit. Vad cum zambetul s-a pierdut in lacrima, vad cum speranta, increderea, gingasia, frumusetea unui suflet s-au pierdut intr-un alt suflet care nu le-a mai vrut. Le vad evaporate in inutilitate. Vad nepasarea, indiferenta, bataia de joc si imi vine sa urlu. Implor cu disperare roata sa se miste odata, sa se faca rotunda. Si iar ma vad luptand, incercand sa ma imbat cu apa rece, vad cum morile de vant sunt mai puternice decat bietul om care incearca sa le faca fata.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo