Teama de sad-end

Cand prietena mea din copilarie si-a petrecut prima vacanta departe de mine, am simtit pentru prima oara golul. Golul acela imens pe care il lasa doar lipsa unei persoane obisnuite sa existe in viata ta, pe care mai devreme sau mai tarziu incerci sa-l umpli cumva, cu ceva sau cineva. Atat de mult imi lipsea prietena mea ca ii promiteam solemn in gand ca daca se intoarce mai repede o sa-i dau de bunavoie si nesilita de nimeni jucaria mea preferata. Noaptea, visam ca se intoarce. Acolo, ne continuam nestingherite jocul pana cand o vedeam cum rade obraznic si nerusinat inspre mine. In fiecare sfarsit de vis, ne paruiam pana oboseam. Automat, dimineata ma trezeam mai fericita, mai proaspata si mai imbarbatata. Asa, imi trecea repede dorul de ea. Cand s-a intors, m-am bucurat nespus. Jucaria a ramas insa la mine. Nu i-am mai dat-o niciodata. Nici cand a plecat de-a binelea si a trebuit sa se mute in alta parte. De ciuda, am uitat-o. Nu era un happy end.

M-am apropiat de oameni cand stiam ca urmeaza sa plece din viata mea. Subit, chipurile lor imi imi deveneau mai dragi. Sufletul mai plin de prezenta lor. Golul... gol de tot cand plecau. Plecarile... cat de lin se petreceau, mi se pareau prea bruste. Cat de dragi imi deveneau ochii... ii priveam mai mult.... si mai mult... de teama de a nu-i uita. De ce as vrea sa uit o privire care ma facea fericita? Si sa vreau si... cum as putea sa fac asta? Strangeam si mai mult in brate.... de frica ca nu o sa mai intalnesc in veci o caldura ca a lor. Imi placea si mai mult senzatia pe care mi-o lasa urma lor in jurul trupului meu. Masuram locurile in care ne plimbam si adulmecam mireasma lor de teama ca niciodata nu o sa mai le simt atat de real. Atat de groaza ca or sa se trasforme in niste amintiri... care fie dor, fie mor. Locurile nu fug niciodata din locul lor. Dar tu nu ramai niciodata la fel in umbra lor.

Cand prima mea iubire din adolescenta mi-a spus ca are nevoie de ceva timp sa ma iubeasca, i-am promis in gand ca ii dau pe tot. Nu i l-am dat. Cand s-a intors, iubeam deja un altul. Timpul nu i l-am mai dat inapoi niciodata. Cand s-a incheiat ultima mea relatie, (nu cronologic ultima, ci ultima care a insemnat ceva!), nimeni nu a incheiat-o. S-a incheiat pentru ca nu mai mergea. Nu exista o vina a unuia mai mare decat a altuia.O iubire care obosea. Dar nu-mi putea scoate din minte clipele frumoase, dorinta de a mai simti din nou si pentru ultima oara gustul tare al unei cafele de dimineata, nevoia acuta de a auzi rostit un “mai, fata”, ispita de a implora pana a nu lasa sa plece, dorinta de a resuscita, de a mai trai ultima data cu miracolul de prima data, de a inchide atat de tare pumnul incat fulgul sa nu se topeasca chiar in palma ta. Nu in palma ta. Nu din neputinta ta, a voastra sau a nimanui. Din cauza ca fulgul insusi e prea slab sa supravietuiasca, ca poate iubirea nu e cea adevarata. Nu el, nu barbatul care ti-a fost atat de drag...

---

---