Cantec de ingeri

Citate despre familie și copii: Expresii pentru iubirea și unitatea familială

22 Noiembrie 2024

Păstrarea pasiunii în cuplu după sosirea copiilor

14 Noiembrie 2024

17 Noiembrie 2009 publicat în Familie

* Sunt zile pe care ai dori sa le stergi din calendar. Exista amintiri pe care nu stii daca ar trebui sa le stergi cu buretele sau daca sa le accepti smerit langa tine, oblojindu-ti cand si cand ranile provocate de ele. Trecutul si dramele sunt, insa parte din viata noastra oricat de mult ne-am incapatana sa gandim ca destinele luminoase sunt proiectate de gandurile si faptele marete. Printre acestea se mai perinda uneori tristeti si lacrimi ce nu pot fi stavilite, dar care ne inmoaie sufletul de pamanteni limitati, atinsi uneori de cantecul unor ingeri plecati mult prea devreme din vietile noastre*.

Desi nu spun nimic, simt cum imi citeste intrebarea din suflet si ma incredinteaza tacuta ca inca nu a venit vremea, dar ca de acolo din cer imi pregateste cea mai frumoasa poveste de dragoste pe care ar putea cineva sa o traiasca. .

Frunzele asfintite pe aleile reci ale parcului din apropierea garii inlocui atmosfera intunecata a cafenelei ce ne adapostise pana atunci. De undeva din departari, se auzi primul catec de ingeri ce imi insotise copilaria. Clipa despartirii se apropia din nou. Nu voiam asta. Doream sa imi cer iertare pentru toate clipele in care o suparasem, pentru toate momentele pe care le irosisem, nefiind in stare sa o iubesc asa cum ar fi trebuit.

Cuvintele, chiar si cele nerostite, nu au niciodata puterea destinului. Ultimele semne de toamna, alaturi de un vant caldut de toamna imi uscara ultimele lacrimi ale unei dureri transformate de-acum in legenda.

Pasi incet, stiind ca trebuia sa ma avand din nou in multimea de oameni, sa imi reprim sentimentele supraomenesti si sa ii privesc pe ceilalti ca si cum as fi fost exact ca ei. Stiam ca par neatinsa de vreo drama omeneasca sau divina, ca nu aveam sa gasesc intelegere de la ei atunci cand ghearele disperarii aveau sa ma cuprinda din nou.

Totusi, atunci cand pasii mei ma calauzira spre un tren invechit si ticsit cu oameni, privi inapoi si zambi usor. Traisem o zi frumoasa de 17 noiembrie si pentru prima oara stiam ca aveau sa mai urmeze si altele.

P. S. : Aceasta nu este o poveste fictiva sau generala. Orice asemanare cu alti interpreti in aceleasi roluri este pur intamplatoare. Nu a fost scrisa pentru a starni lacrimi, si nici pentru a inchide rani ce pur si simplu nu se pot vindeca. Singura speranta mea este ca, printre vizitatorii acestui site, macar unul cunoaste glasul ingerilor si va sti cum sa o citeasca acolo sus, in cer. Poate asa, in fiecare an de 17 noiembrie, soarele va rasari iar razele timide de toamna ma vor incredinta asupra faptului ca totusi cei pe care ii iubim nu ne parasesc cu adevarat niciodata.

Un articol de Marina Rasnoveanu