Oamenii nu se schimba

Este trist cand ajungi dupa 15 de ani de casnicie, sa te gandesti la trecut cu un gust amar. Si astazi imi amintesc foarte bine de primele clipe in care m-am indragostit nebuneste de EL. Aveam doar 18 ani! Eram o copila venita in Bucuresti sa studiez, visand la o cariera plina de satisfactii si la o familie fericita si sincera.

Nici nu stiu cand am renuntat la visele mele pentru EL, cand am renuntat la studii pentru o casnicie cu un om pe care l-am crezut jumatatea mea de la bun inceput. Ne-am mutat impreuna repede si am renuntat la studii deoarece eram insarcinata. Nu am regretat nici o secunda acest lucru: urma sa nasc un copil minunat, sa ne casatorim apoi, sa imi continui studiile si sa ne cumparam o casa deoarece stateam cu chirie.

Problemele au inceput sa apara atunci cand m-au cunoscut parintii lui si i-au interzis sa se casatoareasca cu mine deoarece eram din provincie. Am trecut insa peste prima piedica fiind sigura ca nasterea copilului o sa ii schimbe si ca noi vom forma o familie in sfarsit.

Aveam 20 de ani cand am nascut un baiat frumos insa cu o mica malformatie la cutia toracica. Cred ca abia atunci m-am trezit la realitate si am simtit ca am un copil bolnav, cu un om cu care nu sunt casatorita, ca stau cu chirie si ca nu pot conta pe nici un ajutor din partea nimanui. Si totusi, la 20 de ani mai ai inca puterea sa speri si sa lupti. Vestea unui nepot bolnav a indepartat si mai mult familia lui. Nici in ziua de astazi nu imi cunosc copilul.

M-am maturizat fortat, prin spitale si clinici medicale, prin diverselocuri de munca

, speram mereu ca urmatoarea operatie a fiului meu imi va aduce liniste, ca urmatoarea vara voi putea merge cu el prin parc, ca il voi da la scoala toamna urmatoare. S-a schimbat si EL. Din tanarul nebun de care m-am indragostit a devenit un barbat foarte rece si nervos. Nu mai exista nimic intre noi si nu am putut face nimic. M-am gandit de fiecare data ca sufera foarte mult si ca acesta este modul lui de a o arata, ca lupta alaturi de mine pentru copilul nostru si ca totul va fi ca la inceput dupa insanatosirea singurului nostru fiu.

Dupa a nu stiu cata operatie am reusit sa imi dau copilul la scoala, starea lui se imbunatatise si devenise aproape o persoana normala pentru varsta lui. Insa EL nu s-a schimbat, nici macar nu stiu daca s-a bucurat pentru sfarsitul calvarului pe care l-am trait 9 ani. Dupa inca 5 ani mi-a spus ca a cunoscut pe altcineva si ca vrea sa isi intemeieze o familie, sa se insoare, sa isi cumpere o casa. Ca i-a fost greu sa i-a aceasta decizie, ca a asteptat sa isi revina fiul meu, ca EL nu si-a dorit un copil atunci, ca era prea tanar si a pierdul multi ani… ca vrea sa isi traiasca viata…

In toamna asta m-am reapucat de studii. Mi-a gasit de cateva luni si a doua slujba. Copilul meu isi face deja planuri pentru balul bobocilor din liceu. Viseaza sa urmeze apoi medicina si sa ofere la randul lui o viata normala altor copii. Tot cu chirie locuim, insa locuim doar noi doi: eu si copilul meu!

Gabriela

---

---