Povestea mea

Initial a fost o copilarie, teribilismul copilaresc, o incercare de a ma mandri in fata colegelor mele. Reusisem sa fiu cea mai "grozava": eram prietena "baiatului rau" al scolii, tocmai eu, cea vesnic la locul ei. Eram un cuplu scos parca din telenovele... probabil ca aceasta tenta de romantism ne-a legat unul de celalat si m-a ambitionat sa continui aceasta relatie fara noima.

Legatura noastra a durat ani de-a randul. Am ajuns la sfarsitul liceului si am ramas insarcinata. Eram proasta, nu stiam sa ma protejez, avem incredere oarba in el de parca ar fi fost un zeu. Astazi, privind inapoi catre acele zile negre nu reusesc sa imi dau seama de ce il iubeam atat de mult. Era un animal: salbatic, violent si ocazional alcoolic. Nu se imbata frecvent, dar atunci cand o facea aveam nevoie de toata priceperea din lume pentru a ascunde urmele pe care le lasa pe corpul meu. Nu gasesc o justificare pentru cat de naiva am fost, nu am nicio scuza.

Cand a implinit 18 ani a fugit in alta tara, catre pamantul fagaduintei pentru toti cei care nu isi pot lega o viata aici ori doresc sa scape de ceva din trecut. El facea parte din a doua categorie: acel "ceva" din trecutul sau eram eu si copilul nostru.

Nu pot spune ca am suferit enorm cand a plecat. M-am simtit pierduta, singura pe lume, dar undeva in adancul sufletului ma simteam usurata de o povara. Viitorul alaturi de el nu parea frumos nici macar prin ochii unei tinere prostute. Nu mi-a fost usor sa-mi infrunt familia, iar acestia au reactionat ingrozitor. Astazi ii inteleg, dar nu le pot da dreptate. Este normal sa reactionezi nebunesc la o asemenea veste, dar odata ce iti revii din soc, nu poti sa iti lasi de izbeliste copilul asa cum m-au lasat ei pe mine. Le dadusem vestea tarziu. Nu se mai putea interveni printr-un avort, iar astazi ma ingrozesc la gandul ca mi-as fi putut omori puiul in acea disperare.

Ramasesem fara casa, fara vreun ajutor, de nebuna pe strazi. Singura care mi-a deschis usa si m-a primit in casa ei fara nicio ezitare a fost mama lui Andrei, tatal copilului ce il purtam in pantece. Ani mai tarziu am aflat ca tatal lui Andrei nu murise asa cum stia el, ci plecase intocmai ca acesta.

Astazi locuim toate trei sub acelasi acoperis. Si ne e bine. Am supravietuit fara picior de barbat alaturi si nu ne-am plans nici macar o clipa. Singura mea dorinta in acest moment este ca fetita mea sa nu faca greselile pe care le-am facut eu. Daca totusi se va intampla asa ceva, eu ii voi oferi sprijinul si nu o voi parasi asa cum au facut parintii mei.

Sunt fericita. Desi nu mi-a fost usor. Am inceput acum o facultate fara frecventa si lucrez cat pot de mult pentru a-i asigura puiului meu un viitor cat mai bun.

Am scris aceste randuri in speranta ca vor fi citite de catre tinere care pot evita savarsirea unor asemenea greseli, dar in spercial in speranta ca scrisoarea mea va fi citita de mamele lor. Orice greseala are si o parte luminoasa, iar in cazul meu, acea parte este chiar lumina ochilor mei.

Un articol de Alina G.

---

---