Dar noi... noi ne mai iubim? Ce se întâmplă cu voi după ce apare copilul

de Karina Simion, profesor de limbă română și de limba spaniolă

Nu e vorba că nu te mai iubește.

Nu e vorba că nu te mai dorește, că nu mai simte să te mângâie, să te oprească fără niciun motiv în holul casei și să te îmbrățișeze.

Nu e vorba despre copilul vostru care a apărut în viața voastră și a inversat-o la 180 de grade, nu, nici măcar despre asta nu e vorba.

E vorba despre tine și Omul tău care pe lângă iubiți, pe lângă prieteni, pe lângă femeie și bărbat, ați devenit părinți.

Nu știați cum se face, nu știați cum va fi și nici măcar nu știați, de cele mai multe ori ce simte celălalt, cum îi este lui.

Mulți zic că un copil fie i-a îndepărtat către marginile prăpastiei, fie i-a adus împreună, mai strânși decat erau.

Noi facem parte din cei dintâi. Dar lăsați-mă să vă spun povestea noastră până la capăt, care cred că e, de fapt, povestea multora dintre noi.

Dar eu nu cred că a fost copilul, nu, eu cred că ai fost tu, omule, cel care nu a mai știut nimic despre mine și cred că am fost eu, la rându-mi cea care nu a mai știut despre tine.

Eu îl vedeam doar pe copil, mi-era teamă, mi-era neputință, mă simțeam singură, deși erai la câțiva pași distanță de mine sau la un umăr distanță, în același pat, între noi prinzând viață o fărâmă de om.

Pe tine nici măcar nu te-am întrebat ce simțeai, pentru că simțeam că pe mine mă doare mai tare, că eu sunt mama, că eu am dreptul, că eu fac mai multe, că tot timpul meu nu mai exista, că tu trebuie să taci.

Acum... mă gândesc că nici măcar nu te-am lăsat să vorbești.

Acum... mă gândesc că nici măcar nu te-am întrebat cum ești.

Și mă mai gândesc că nici măcar nu am știut prea multe despre cine mai erai tu atunci.

Știam că erai tatăl copilului meu, dar nu mai știam nimic altceva.

Știam că pentru mine e totul nou, dar la fel era și pentru tine.

Știam că mie îmi e greu, dar da, și ție îți era greu să mă vezi așa.

Așa că ce ți-aș spune ție acum, dragă mamă, dacă simți că ești în locul acela în care am fost și eu, e ceea ce aș fi vrut să mi se spună și mie atunci:

Poate și el are nevoie de tine.

Poate printre scutece, plânsete, legănari și lapte de mamă, e Omul. Omul acela cu care te-ai legat de mână, de braț, din noapte în noapte regăsindu-vă pe un cearșaf, apoi pe altul și iar pe altul. Zilele voastre ce s-au dus sunt amintiri pentru acum.

Mulțumește-i pentru amintiri. Pentru că a fost acolo. Poate că nu a făcut-o așa cum ai fi vrut. Poate că nu a șters praful și în colțișorul acela. Poate că omleta aceea pe care a făcut-o neîndemânatic dis-de-dimineață e rece când tu o mănânci.

Poate că nu a stat cu cel mic cât ai fi avut nevoie. Poate că ți l-a dat uimit, nervos, frustrat în brațe și ți-a zis: Ia-l! N-am ce să-i fac, nu știu ce să îi fac! Plânge! Tu ești mama!

Și tu i-ai zis și ce dacă, tu ești tatăl! Nu ești bun de nimic, măcar de m-ai ajuta și tu, măcar de ai face asta! … și asta și asta.

Și în toată învălmășeala de zile trecătoare, în tot caruselul acesta de du-te vino, el a făcut cumpărăturile. A cărat apa. A șters o podea. Ți-a mai adus ceva de mâncare la pachet. A mai schimbat un scutec. Poate le-a făcut pe jumătate. Poate le-a făcut prost. Dar pariu că le-a facut cu inima. Cu inimă de tată, cu sufletul de soț, cu tot ce a avut el mai bun, mai drag, mai de bărbat de oferit.

Poate nu ți-a dat lumea, dar acolo un locșor în ea, aranjat și făr’ de praf l-a sudat el cumva. Și-a scos utilajele. Ți-a bătut oboseala în cuie uneori, cu foarfecele ți-a scos inima, a pus pansamente colo și colo.

A fost Omul tău. Așa cum a știut-o. Așa cum a putut. Puțin, simplu, prost, mai deloc, mai stângace, uite atât a putut. Poate n-a știut, poate n-a înțeles, poate și în el a zvâcnit o temere, o lacrimă ori negre gânduri. Poate că nici el nu a avut cu cine să vorbească. Tu erai în cealaltă cameră. Erai tot pentru un alt omuleț. Și el a fost singur.

Or crede-mă pe cuvânt de mamă, eu nu zic c-așa e trebuință să fie ori că așa-s toți. Acestea-s zicale din neamuri și povești, din străbuni și vechi timpuri.

Eu îți spun doar că… poate și el ar fi vrut.

Să vă îmbrățișați altfel.

Să nu mai fie ocară.

Să știe cum să le facă mai bine pentru tine, pentru pui sau pentru el.

Poate atât a putut. Poate atât a știut.

Poate că tânjea și el în umbrele tale. Dar cum să se mai plângă? Cum să te mai ajute atunci? A trebuit să tacă, să înghită, să fie el puternic, dur, să-nchidă el ușa fără s-o trântească. El să fie pacea. Să plece capul și să facă până la urmă. Pentru că așa fac ei, oamenii noștri, până la urmă fac.

Eu nu zic să-l ierți. Nu zic ca așa-i natura.

Zic, poate, că și el vrea să îl îmbrățișezi. Așa, ca odinioară.

Zic, poate, că face așa cum poate el mai bine. Și că o face din suflet. Nu-mi spune că nu are. O vezi numai când își privește copilul. Mândria, cât de mare se face și el.

Acolo, printre ungherele sale dinăuntru, te are încă și pe tine.

Să știi că te iubește!

Citiți continuarea pe pagina următoare >>>

Karina Simion

Ultima actualizare: 20 Octombrie 2021 @ 02:10

Mai multe despre Karina