Dorinta de Paste

Sarbatoarea Pastelui... In copilarie asteptam cu nerabdare sarbatoarea Pastelui. Ma bucuram pentru ca stiam ca o sa fiu bucuroasa. Fara sa realizez neaparat de ce... Da, stiu ca multe dintre noi asociaza Pastele cu imaginea copilariei, cu zbenguielile noastre de copii fara minte alergand prin iarba rece cu picioarele goale, cu micile nazbatiile facute in biserica in ciuda celor cu adevarat piosi, cu mirosul de cozonac fierbinte, cu plimbarile in picioarele goale prin iarba umeda si rece, cu bucuria de a trai intens, cu bucuria de a-i avea alaturi pe cei dragi, cu sentimentul reconfortant de a te simti fericita fara sa ai un motiv anume, cu acea exuberanta care ne anima sufletele si ne hranea sperantele.

Stiam de traditia de Paste, de jertfa lui Hristos, de Invierea Domnului, dar mintea mea de copil nu reusea sa treaca dincolo de legendele din Biblie si de faptele pamantesti ale Marelui Om, cum il numeam. Ma incanta legenda in sine si faptul ca un singur om a putut sa faca atat de mult pentru noi, toti oamenii. Si cu toate acestea, astazi, cand am descoperit semnificatia jertfei si minunea de a exista, sufletul meu nu a mai reusit sa vibreze cu aceeasi intensitate din copilarie. Stiu foarte bine ca de Sarbatori trebuie sa facem mai mult bine ca de obicei, trebuie sa iubim mai mult, trebuie sa ne comportam mai nu stiu cum, etc. Sunt multi de “trebuie” care raman suspendati undeva in aer, fara ca mie sa-mi creasca aripi ca sa zbor pana la ei. Si de ce sa facem toate acestea doar de sarbatoarea Pastelui? De ce odata trecuta ne punem iarasi mastile si sa redevenim aceiasi oameni pe care ii stiam? Ce inseamna Pastele cu adevarat? I-am uitat oare semnificatia sau nu mai reusim sa ii patrundem adevaratul sens?

De obicei, Pastele este o ocazie in care imi fac bilantul greselilor de pana acum. Incerc sa vad cu ce am mai gresit, imi repet ca de acum incolo nu o sa se mai intample, merg mai departe in speranta ca o sa ma tin de cuvant si ajung sa uit de promisiunea pe care mi-am facut-o. Anul acesta, mi-am dat seama care sunt cele mai grele pacate pe care le-am comis. As vrea sa le marturisesc, in speranta ca o sa-mi simt sufletul mai usor si constiinta mai impacata. Doar asa trebuie sa ne simtim de Sarbatori, nu? Pacatuiesc zi de zi. Trec pe langa un copac inflorit si nu reusesc sa ma bucur de florile sale. Sunt prea grabita sa ma duc la serviciu, am prea multe de facut in acea zi ca sa ma opresc si sa ma bucur de frumusetea unui copac cu flori. Parcurg zilnic acelasi traseu, am ajuns sa ma intalnesc cu aceiasi oameni in mijlocul de transport in comun si cu toate acestea si eu si ei, noi, suntem prea mandri sau prea ocupati ca sa adresam un zambet unui necunoscut. Pacatuiesc... pentru ca nu mai imi aplec urechea la suferintele si necazurile celor dragi mie asa cu o faceam inainte. Sunt prea prinsa in propriile mele probleme. Pacatuiesc fata de cei dragi mie si pacatuiesc si fata de mine. Pacatuiesc pentru ca nu mai am timp sa citesc o carte, vad un film bun, sa ma plimb in parc fara sa ma gandesc la ziua de maine... Gresesc pentru ca ma complac in situatie. Pacatuiesc pentru ca ma simt vinovata ca vreau sa schimb ceva si totusi nu o fac.

---

---