Experienta aproape de moarte, o minune!

„ Am avut o interventie chirurgicala pe cord, la Spitalul Stanford dimineata. In aceeasi seara, familia a venit sa ma vada. Sotul meu iesea pe usa iar fiica mea isi lua ramas-bun, cand am simtit o durere ascutita in piept. I-am spus lui Toni sa cheme asistentele.

Pana in momentul cand au sosit acestea, durerea mea era deja severa... Apoi, a incetat s ama mai doara si am simtit cum incep sa plutesc si puteam sa ii vad pe medici si asistentele in jurul corpului meu spunand <<nu are puls, nu are puls>>. Eu intrasem in cea mai frumoasa albeata (nicaieri in lume nu mai vazusem albul care era atunci in jurul meu). Nu exista cuvinte in vocabularul nostru pentru a descrie albul acela si sentimentul acela de fericire imensa pe care am simtit-o atunci. Nu ii mai simteam pe doctori sau pe asistente ca ma ating, era ca si cand ei isi faceau treaba pe corpul altcuiva.

Sufar cand oamenii carora le povestesc cele intamplate spun ca e totul in mintea mea sau ca are de-a face cu credintele mele religioase. Cum isi explica faptul ca doctorii nu imi mai gaseau pulsul si presiunea sangelui? Am auzit foarte clar cand asistenetele spuneau ca nu mai am puls.

Cand am stat de vorba cu celelalte paciente care erau cu mine in salon, mi-au povestit ca intr-adevar, au crezut ca nu mai sunt in viata. Una dintre ele mi-a povestit cum a inceput sa spuna o rugaciune, strangandu-si matania in pumn.

Ca sa revin la acel moment de incredibila fericire cand eram inconjurata de alb, cand nimic nu ma durea, cand nu imi era nici frig, nici cald, am auzit pe cineva strigand „Doamna Jensen, Doamna Jensen” si apoi m-am simtit intorcandu-ma in corpul meu.

Apoi, am trait sentimentul ca acea experienta m-a ajutat sa imi intaresc credinta in Dumnezeu. Si imi pare rau pentru oamenii care nu au credinta in Dumnezeu. El m-a ajutat mereu, mi-a fost alaturi si in final mi-am dorit sa triesc mai departe pentru El. Incerc sa nu ranesc pe nimeni si sa fiu o persoana buna si sa ii ajut pe ceilalti asa cum pot. Nu imi mai e frica de moarte (cuvantul asta este gresit; atunci m-am simtit cu mult mai vie decat acum).

Pana acum ni s-a spus ca moartea este ceva de nedorit, dar acum stiu ca este ceva minunat. Can oamenii trec de partea cealalta, ma bucur foarte tare pentru ei dar imi pare rau pentru cei ramasi care sufera si care le simt lipsa. Cand mi s-a intamplat mie, aveam putin peste 30 de ani, iar acum am 64 de ani si nu sunt pregatita sa mor, vreau sa ma bucur de nepotii mei si de familia mea inca putin. M-am schimbat dupa acea experienta, am presimtiri acute inainte sa se intample ceva si o mare credinta in Dumnezeu. Am citit cateva dintre ideile Sylviei Browne despre experienta aproape de moarte, iar ceea ce am trait eu, ca si multi altii pare a fi inceputul mortii”.

Garbo

Ultima actualizare: 10 Mai 2012 @ 04:05

• 
• 

Mai multe despre Garbo