Iubirile tarzii

Inca din prima clipa de viata, sufletele ni se nasc flamande de iubire. Inconstient sau nu, fiecare din noi isi doreste ca intr-o zi sa isi traiasca povestea de dragoste asa cum numai in filme a vazut. De cele mai multe ori insa, viata bate filmul, si atunci visam sa traim si noi clipe de neuitat ca a celor pe care i-am vazut prinsi in aceasta mreaja magica.

Paradoxal, traim ca sa iubim sau ca sa gasim acea iubire care ne poate intregii. Insa iubirea nu vine atunci cand te astepti, ci cand nu te gandesti la ea, spune o vorba din batrani. Ce ne facem, insa, atunci cand seri rosiatice de vara sau dimineti reci de iarna ne fac sa simtim si mai dureros absenta ei... indepartarea tot mai mare si tot mai dureroasa a ceea ce ar fi putut sa se numeasca fericire?

Atunci, pentru prima oara incepi sa te uiti in jur cu un jind anume, diferit. Incepi sa vezi, dar sa si simti zambetele complice ale adolescentilor indragostiti, pasiunea a doi iubiti ce par a uita ca lumea nu se termina la ei, incepi sa iti imaginezi caldura unui camin intemeiat deja, sau sa realizezi ca acolo e primavara, dar la tine, dintr-un mecanism rece si inexplicabil a ramas toamna.

Atunci ramai o clipa in loc si ai vrea ca timpul sa nu mai curga nici el, pentru a-ti da ragaz, minutul necesar pentru a intelege si pentru a culege din pasiunea celorlalti inca o portie de rabdare si putere. Da, atunci cand viata ne e searbada din motive divin ascunse, traim prin altii si prin vise. Ele sunt cele care ne arunca iar in valtoarea sperantei si a cautarii, dar ne ofera si optiunea vicleana si tragica a idealizarii.

Cineva spunea demult ca iubirea e un dar divin de care nu multi au parte, dar cu care multi se joaca, crezand ca au aflat-o. Nimeni nu vrea sa creada ca el, tocmai el a fost ocolit de scanteia divina in forma ei cea mai sublima, dar uita totusi ca sta in putinta noastra de a o recunoaste si de a lupta pentru ea.

Ce ne facem, insa, daca iubirea intarzie sa apara iar noi ne hranim continuu cu imaginea distorsionata sau chiar falsa a unor iubiri inconjuratoare? Nu cadem astfel in pacatul jocului? Nu aducem la un stadiu primitiv tocmai sentimentul despre care noi credeam ca ne diferentiaza de ceilalti? Sau poate ca... asteptarea ne schimba.. slabeste glasul inimii si face loc himerelor alunecoase.

Aparitia esecului iar si iar, trecerea anilor si renuntarea la repetate lupte ne poate determina sa uitam sa iubim. Mai ales sa iubim pasional, asa cum ne dorim cu totii. Si atunci facem pacatul de a categorisi iubirile tarzii in iubiri fade, de compromis, de a ne arunca intr-un esec predestinat ce ar trebui sa ni se atribuie noua, si nu altcuiva. E mult mai usor de indurat sa stii ca nu sta in puterea ta de a schimba ceva. Uitam insa ca renuntarea sau lupta tin doar de noi, de nimeni altcineva.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo