Un trecut ce ar fi trebuit sa insemne prezent

Nu m-am dus imediat, am mai asteptat cateva ore de parca timpul putea fi ingaduitor cu mine de data asta. Apoi, pe la amiaza m-am urcat in masina. Nu stiam ca ma imbarcam la o calatorie ce avea sa imi schimbe viata mea "frumoasa" si atent planificata. Parea insa ca de data asta ochii mei nu vroiau sa vada numai in fata, ci scrutau si imaginile, casele, oamenii ce imi apareau in cale.

Cand am luat-o spre satul meu si mi-au aparut in cale copacii inalti, strada pustie si soarele la amurg, de-abia atunci mi-am dat seama ca toate ma asteptau pe mine. Am coborat din masina si am privit pentru o clipa campul si cerul rosiatic ce odata imi fusesera confidenti. Am simtit atunci o liniste, dar si o durere ce numai puteau fi inabusite.

Aveam 37 de ani, dusesem la bun sfarsit tot ce imi planificasem, dar totusi eram singura. Stand acolo, neclintita si inlacrimata, m-am revazut copil fiind, fericita cum nu mai fusesem de atunci, traind viata asa cum imi era data, fara a mai tanji la altceva sau de a visa la ceva doar pentru a avea pentru ce lupta. Atunci mi-am dat seama ca singuratatea era de fapt pretul pe care il plateam pentru ca renegasem tot ceea ce ma facuse om, tot ceea ce facuse parte din trecutul, dar si din prezentul meu.

Gresisem atat de mult. Fata de locul unde Dumnezeu a vrut sa vad lumina zilei, fata de parintii mei care luptasera sa ma vada fericita, fata de fratii mei, pe care inconstient ii desconsideram doar pentru ca au ales sa traiasca acolo. De fapt cea demna de mila eram eu. Eu, pentru ca nu fusesem in stare sa multumesc pentru ce am sau sa imi asum un trecut ce ma facuse mult mai fericita decat prezentul.

Dar Dumnezeu, sau trecutul, sau locurile care odata te-au iubit si pe care le-ai iubit sunt intodeauna iertatoare, asa ca, tot de acolo, am luat puterea de a continua. M-am urcat in masina, plangand, sperand ca mama mai e inca in viata pentru a-i cere si ei iertare. Am ajuns la timp pentru asta, dar nu si pentru a recupera tot ceea ce pierdusem atatia ani. Am inteles atunci ca timpul nu sta in loc pentru noi si ca ar trebui sa invatam lectiile de viata foarte repede pentru a putea fi fericiti.

Tata inca ma considera vinovata. Nu stiu exact pentru ce, dar vad asta in ochii lui de fiecare data cand imi cauta sfidator privirea Eu am invatat sa le fiu aproape cu inima, pentru ca doar asa poti fi alaturi de un om, nu cu bani, cu haine sau cu lucruri scumpe. Ma duc acolo mult mai des, le vorbesc si incerc sa redevin ceea ce am fost odata, demult... prea de mult.. dar eu incerc... Si poate asa singuratatea va decide sa ma paraseasca, asa cum am parasit si eu singurul trecut ce mi-ar fi adus un prezent adevarat.

Maria Teodora

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo