O poveste de iubire

Un cer instelat, o adiere de vant si mireasma florilor de tei fac dintr-o noapte de iunie cadrul perfect al unei povesti de iubire. Cufundata in privirea lui, mangaiata de saruturile-i dulci si imbatata de soaptele-i incantatoare, pluteai la bratul celui pe care il adorai. Nimeni si nimic nu putea sta in calea fericirii tale. Timpul parca se oprise in loc. Acea liniste adanca a noptii era tulburata doar de sunetul produs de bataia alerta a celor doua inimi indragostite. Emotia se citea-n privire, dragostea tasnea prin toti porii, iar bucuria resimtita devenea molipsitoare pentru intreaga lume.

Un cuplu frumos. Ne potriveam. Toti cei din jurul nostru o spuneau. Si nici nu prea era nevoie s-o fi spus, pentru ca asta simteam si noi. Eram convinsi ca am fost facuti unul pentru celalalt. Imparteam aceleasi idealuri, aceleasi visuri; aveam incredere unul in celalalt, in noi insine si in viitor. Prezentul il traiam intens. Ne bucuram de tot ce aveam; ne bucuram de lucruri marunte, ne regaseam in simplitatea lor... Ramaneam muti de uimire in fata frumusetii naturii- ne opream in loc pentru a admira verdele crud al copacilor, crestele semete ale muntilor, limpezimea lacurilor, coloritul florilor, pentru a asculta susurul izvoarelor si glasul pasarilor, pentru a contempla marea albastra si a simti nisipul fierbinte sub picioare.

Foto: Leda Carter - Flickr.com

Ne consideram cu adevarat norocosi. Noi avusesem sansa de a ne intalni jumatatea. Nu toata lumea o are. Unii o cauta o viata intreaga fara a o gasi. Dar noi o gasisem. Formam un intreg. Impreuna puteam trece peste orice obstacol. Ne sustineam reciproc. Stiam ca langa noi e mereu acel umar pe care ne putem aseza capul si varsa naduful, ca sunt mereu acele brate deschise pentru a ne cuprinde si acea inima dornica sa ne ajute. Impreuna totul parea mai usor: durerea nu mai era asa de puternica, teama se risipea, iar solutiile apareau. Increderea si speranta isi faceau din nou loc in sufletele noastre. Si timpul trecea si dragostea crestea pana intr-o zi cand... s-au oprit. Timpul a incremenit, iar dragostea a "asfintit". Un "nor"negru ne acoperea acum tot "orizontul". Incepea "furtuna". Sufletul zvacnea de atata durere; rana era adanca, atat de adanca incat nimic n-o putea opri din sangerare, nici macar zecile, sutele sau poate chiar miile de lacrimi varsate deasupra-i.

Furie, teama, dor, neputinta, iubire, dezamagire, neintelegere, repulsie - toate se amestecau cu o viteza ametitoare in mintea-mi "bolnava de iubire". Si odata cu ele... obsedanta intrebare: "De ce?" De ce se intampla asta? De ce mie? De ce se sfarseste aici? Oare de ce iubirea nu e eterna? De ce isi schimba oamenii comportamentul, de ce se rupe firul unei povesti de dragoste asa frumoase? Si de ce viata se transforma intr-o clipa?

Poate noi suntem de vina, poate soarta, daca ea exista... cine stie? Cert e ca dupa o astfel de traire nimic nu mai e la fel.

Soarele, cu siguranta are aceeasi stralucire, florile au acelasi colorit, pasarile acelasi cant si oamenii acelasi caracter, dar noi percepem totul diferit. Descoperim lucruri noi, trasaturi noi, atat in cazul naturii, cat si al oamenilor. Suntem mai atente la tot ce ne inconjoara, ne cantarim mai bine deciziile si nu ne mai grabim sa tragem concluzii - poate de teama de a nu repeta greselile de odinioara, poate pentru a ocoli esecul si dezamagirea, poate pentru ca am invatat ceva din ce ni s-a intamplat. Sau poate: Nu! Cine stie? Iubirea e sireata. Nici nu bagi de seama cand ii cazi din nou in plasa. Si uiti tot - tot ce-ai suferit, tot ce-ai invatat, tot ce ti-ai promis si tot ce ti-ai propus... doar de dragul ei.

de Diana Stroe

Foto homepage: Brian Haider - Flickr.com

Garbo

Ultima actualizare: 14 Octombrie 2015 @ 06:10

• 
• 

Mai multe despre Garbo