Indecizie...

Mi-am inceput viata mea cea de noua. Am plecat in sfarsit la drum. Noul inceput… incepe in timp ce scriu aceste randuri, vechiul sfarsit… l-am lasat sa plece. “De astazi” s-a apropiat atat de mult… ca s-a transformat pe bune in azi, ziua de care imi era frica, viata pe care o doream, cea pe care o asteptam asa cum isi asteapta natafleata para malaiata, cea de la care speram, cea pe care o contrastam si o comparam cu cea veche, cea in care am spus ca fac si dreg, cea in care trebuie sa ma apuc la propriu sa dreg si sa fac. Si am curaj mult, suficient de mult ca sa prind aripi, mai mult decat trebuie ca sa reusesc, fix la limita ca sa nu mai ma uit inapoi si sa ma razgandesc, aproape prea mult ca sa nu risc sa dau in inconstienta. Uf… de s-ar intampla mai mult decat aiureala asta de moment.

De fapt, nu mi-am inceput inca viata cea noua. Imi imaginez doar, o anticipez, o visez, o simt aproape, ii simt rasuflarea calda in ceafa si felul in care ma lasa inghetata si paralizata de ganduri. Ma gandesc mult, din ce in ce mai mult la ea, ce o sa fac, cum o sa ma misc si o sa respir in ea, cum o sa am aer sa dau si altora din ea, cum nu o sa fie deloc prea tarziu pentru mine. Ma gandesc daca totusi nu e mai bine sa renunt, sa aman din nou, sa fiu lasa cum am fost de atatea ori, sa ma complac, sa indur, sa cred doar in minunile si schimbarile altora si in ale mele deloc, sa ma las prinsa in continuare iluziile desarte care mi-au imbatranit tineretea si sa ma prefac ca sunt omul cel mai putin captiv din lume. E omenesc la urma urmei. Resemnarea e umana. Se iarta, se accepta, se trece peste, se traieste cu. Dar cum sa-mi ascund ochii cand ma privesc in oglinda si cum sa le suport tacerea si mahnirea? Cum sa fac sa nu le mai aud reprosul ca nu am avut curaj sa incerc mai mult?

Rusinea… nu ar exista decat fata de mine, regretele nu mi le-as auzi decat eu, promisiunea nu as juca-o in picioare decat in fata mea, neputinta nu mi-as reprosa-o decat in. Mai sunt doar cateva zile pana cand o sa renunt la multe, o sa spun “nu” anumitor dorinte doar de dorul de a le vedea aievea pe cele fara de a caror implinire nu mai pot sa mai traiesc. Doar de nu as fi atat de indecisa… daca nu mi-ar fi atat de groaza ca schimbarea o sa vina in rau si nu in bine, daca nu mi-ar atarna cocoasa asta de amintiri si trecut care ma apasa dureros chiar atunci cand indecizia se evapora, daca nu mi-ar fi atat de frica de singuratatea de-a binelea sau ca binele pe care-l invoc mai des si mai rau decat pe Dumnezeu sa fie de fapt… nimic.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo