Am avut un vis provincial: sa fiu urban

Are planuri mari. Pleaca din provincie cu visuri de educatie superioara si sperante de mai bine. Cu sperante de slefuire, de cizelare, cu idei putine, dar fixe despre viata de capitala. Normal ca isi doreste ceea ce nu are. Se sperie mai intai de femeile urbane, se ingrozeste de blondele care nu mai au tenul ca spuma laptelui, ci bronzat si prajit mai ceva ca al brunetelor. Nu stie ce sa zica in fata mitocaniei masculine. Nu spune nimic, dar ramane fara glas. Ca toti, nu trebuie sa critice. Nu poti sa vorbesti de rau orasul in care locuiesti si care te-a adoptat sau sa-ti treaca prin cap sa te intorci de unde ai venit. E ca si cum ai taia degetele mainii care ti-a fost intinsa ca sa te ajute. Tot ceea ce poate face mai bun este sa se adapteze.

Apoi intalneste femei urbane, libere si nestingherite ca pasarea cerului. Se sperie de atata independenta, inca viseaza la indragostirea pana la dependenta totala de un celalalt de sex opus.

Mai apoi, intalneste femei urbane sic si isi doreste sa fie identica celor mai sic dintre ele. Puternica, stapana pe destinul si pe viata ei, nedependenta de nimeni, cu tocuri de indrazneata, costume de cea mai buna calitate, parfumuri rafinate si persistente, par intins, oja rezistenta la detergentul cu care spala vasele, geanta de piele, accesorii finute, GPS device in masina, atitudine sfidatoare care ingheata orice privire de barbat. Se vrea sa fie dupa chipul si asemanarea acestora. Secretul este sa nu ii pese de nimic si sa nu se lase intimidata de nimeni, sa nu mai plece privirea in fata nimanui, sa nu mai roseasca fara un motiv bine intemeiat. Nu imbogatire peste noapte, dar studii, munca, un job, poate o cariera, inca nu stie ce o asteapta. Toate or sa fie bine.

De fiecare data cand hotaraste ca uraste orasul si ca nu are ce cauta in el, se intampla cate o minune care dezvaluie si partea frumoasa si miscatoare a orasului. Vede ca unii oameni de aici sunt oameni. Un Alexandru Tomescu cu o Stradivarius ratacit intentionat intr-o statie de metrou, oameni care se critica intre ei, dar sensibilizati la comun de muzica, oameni care apreciaza frumosul, oameni care isi rup din putinul lor timp pentru a asculta arta cum curge din vioara. La urma urmei... orasul nu e atat de rau. Cate un gest frumos aruncat de oameni la care nu s-a asteptat niciodata dupa injunghieri in spate la fel de frumoase tot de la oameni de la care nu s-a asteptat niciodata promite multe si minte acceptabil. Uneori ii place agitatia, aglomeratia, nebunia care pune toata lumea in miscare si care o face sa se simta vie. Alteori se sufoca in ea si viseaza la spatiu mult, la case mici si liniste, la lentoare si timp. Nu pentru mult timp insa, caci brusc o apuca nostalgia, regretele si dorul dupa nebunia urbana. Uneori respira atat de bine in ea. Alteori viseaza vise de urban: sa fie ocazional (o data pe saptamana, in concediu sau in weekend) provincial.

Relia

---

---