Capitole de viata

“Suntem ca niste frunze in vant. Noi, oamenii. Picam toti la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pamant ajungem toti. E o diferenta insa. Unii se tin mai bine de crengile copacului. Altii renunta din prima. Altii abia asteapta sa cada ca sa termine odata. Toti condamna vantul ca a fost prea puternic si violent, dar nu stiau toti ca el asa este? De ce vocifereaza si nu se bucura de clipele in care sunt frunze? Un vant care stie unde te duce daca esti suficient de matur ca a nu i te impotrivesti prea tare.

Daca nu te zbati, daca nu tipi, daca nu urli, daca il mirosi si il adulmeci, daca te faci mic si te lasi pe aripile lui si inchizi ochii si asculti ceea ce vrea sa-ti spuna, ai toate sansele sa ajungi inapoi pe pamant. Poate ca atunci cand deschizi ochii o sa te trezesti intr-un loc mai frumos si mai minunat decat cel din care ai plecat”. Incerca Adita, un baietel de 6 ani sa-mi explice cum sta treaba. Asa intelegea el problema. Cu maturitate. Este cel mai istet copil pe care l-am cunoscut vreodata.

Sunt nostalgica. Asa se intampla de fiecare data cand viitorul mi se intoarce la 360 de grade fara ca eu sa vreau sa scad sau sa adaug un grad. Asa se intampla cand vreun eveniment ma face sa ma doara revendicarea capitolelor din viata mea si ma vad nevoita sa batatoresc drumul pentru altele pe care momentan nu mi le doresc. Atunci mi-ar placea sa fiu din nou copil sa vina cineva sa-mi ia de pe umeri greutatea propriilor decizii. Uneori, e tare greu sa fii om mare... Oare inchisul ochilor si cazutul in genunchi sau in picioare nu sunt gesturi de resemnare? Oare gresesc ca vreau sa fiu ultima frunza care atinge un pamant? Oare nu am dreptul sa ma vait in timp ce ma tin cu dintii de craca mea de copac si nu vreau in ruptul capului sa-i dau drumul? Oare nu stie cat de mult o sa ma doara sa nu ma stiu agatata de nimic? Copacul stie, dar cu toate astea, la un moment dat o sa ma tranteasca la pamant. “Nu-i asa, Adita, ca lui nu-i pasa de nimic?”

In sufletul meu e innascuta teama de viitor, de proiectele prea indraznete care ma dezradacineaza de ceea ce sunt si de ceea ce cred, de deciziile care ma poarta spre un nicaieri care imi este strain, de nesiguranta, de refuz sau acceptare, de iubire si lipsa ei, de surplusul ei. Ieri am tras cu ochiul in ceea ce se intampla in viata mea si in ceea ce s-a intamplat. Sunt multe stangacii si multi pasi aruncati anapoda. Multe lucruri si regrete care nu ma lasa nici acum sa respir, dar pe care a trebuit sa le inghit. Am deschis si am inchis capitole in secunde, ani, lacrimi si zambete. Unele dintre ele se comporta totusi ciudat, refuza sa se inchida oricat de mult praf as pune peste ele. Pentru ca unele sa se intoarca in prezent, mi-as da visurile noi care incep sa prinda contur.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo