Tăcerea țipă

Ajunsesem să ador întunericul. Era singurul care nu ma judeca şi singurul care mă ascundea când plângeam, când îmi blestemam zilele că m-am născut. De fiecare dată când eram bătută, mă abandonam în braţele întunericului, care îmi oferea o îmbrățișare maternală, acea îmbrățișare dupa care am tânjit ani.

E ora trei. Mă gândesc la mama. Cu siguranţă doarme. Nu ştie însă că eu nu pot dormi. Mă gândesc cum se simte ea când mă refuză. Când îmi refuză dragostea şi afecţiunea. Nu ştie cât am tânjit după o îmbrăţişare de a ei. Nu ştie cât am plâns când a plecat de lângă mine.

Oare ce a simţit când m-a lăsat de una singură? Ce a simţit când a născut al doilea copil, care avea să îmi ia locul din inima ei?

Dar ea ştie cum ma simt? Cand văd că nu sunt bună, nu sunt bună pentru a fi fiica ei. Poate că ea e o persoană perfectă. Normal că aşa văd toţi copiii mamele. Şi eu o văd perfectă si îmi e ruşine că sunt fiica ei. Nu pentru că nu e o mamă buna, sunt sigură că a încercat destul să fie, dar îmi e ruşine că nu pot fi eu mai bună.

Fantasmele trecutului mă bântuie, mă maltratează şi mă fac să înnebunesc. Şoaptele vântului desenate pe cer îmi amintesc de un chip cunoscut.

Îmi amintesc de zilele în care obişnuiam să mă uit la cer si să întreb "de ce"? Oare de ce? Niciodată nu o sa ştiu de ce.

Îmi mai aprind o ţigare și mă las pe spate. Tavanul pare încântător. O umbră se chinuie sa prinda contur. Privesc dansul umbrei pe tavanul din camera mea si îmi imaginez că dansează cu un demon, care semnifică sufletul ei pereche. Faţa mea, care nu a cunoscut vreodată un zâmbet adevarat, este inundată de lacrimi, acele perle, care semnifică hrana fantomelor trecutului.

Îmi termin ţigarea şi pun pixul pe masă. Termin cu un singur citat: "Unde eşti mamă, când tăcerea mea ţipă?"

* Un text trimis de Marina Avith

Foto homepage: Paradise studio /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 23 Noiembrie 2018 @ 05:11

• 
• 

Mai multe despre Garbo