Potopul de stele

O mare de iarba, o luna cu ochi, nas si gura, un stejar batran cu crengi imense atingandu-ne tineretea, doi adolescenti care isi cer unul altuia povestile, tainele si visurile... stele care cad, ochi care le privesc fermecati. Unele stele cad prea in liniste si monotonie. Se misca atat de incet si batraneste... Altele prea se dau in spectacol. Unele sunt de-a dreptul caraghioase. Unele sunt imperfecte si nu stiu de ce, dar ma bucur tare. Unele arata ca si cum le-a crescut mustata. Altele, ca si cum abia s-au trezit, ciufulite si speriate ca le-a crescut coada in loc de breton. Altele sunt atat de perfecte ca imi vine sa ma strang de cat de urata ma simt. Unele imi dau fiori pe sira spinarii. Ma cutremur din pamant pana in stele. Altele ma lasa rece. Iau foc ca un vulcan. Sunt toate acolo pe cer si pica una dupa alta si atunci cand se sting complet le gasesti ca sunt sublime. A fost povestea si iubirea copilariei mele, a wish upon a star... Un adevarat potop de stele. A fost prima mea ploaie de stele.

Imi place la nebunie soarele. Caldura ma innebuneste de fericire si extaz. Nu am nevoie de ploaie decat atunci cand mi-e sete. Nu chem norii decat atunci cand ma inabus de caldura. Dar imi place sa las sa cada peste mine picurii ploilor de stele. E ceva nemaipomenit. Ati fost probabil prea ocupati cu stelele de pe cer ca sa vedeti cum au cazut stelele pana acum in existenta mea, a ta sau a noastra. Una dupa una. Ca sa fi vazut, ar fi trebuit sa plecati departe de oras, in locurile splendide si linistite, acolo unde credeam in visuri permanente de iubire. Ar fi trebuit sa nu se supere norii. Ar fi trebuit sa nu curga lacrimi, sa nu adie nici vantul, sa nu se schimbe nici oamenii si sentimentele in care se inconjoara, ar fi trebuit sa nu incercam niciodata pe propria piele caderea din inalt. Ar fi trebuit un cer senin si plin de stele vii care sa te bata prieteneste pe spate si sa-ti spuna ca poti sa te mai nasti o data, ca poti sa iubesti de mai multe ori. Ar fi trebuit un cer umplut de o singura stea care sa te iubeasca pentru eternitate si a carei iubiri sa nu ia foc inaintea eternitatii iubirii tale.

Stelele sunt puternice, terifiant de frumoase, magnifice in felul in care sclipesc ele in mii de culori si dorinte si le asculta de mii de ani pe ale noastre, oamenii. Nu am invatat in scoala anatomia stelelor, insa stiu ca sunt si nu sunt ca noi. Sunt la fel de efemere, insa ele stiu cum sa traiasca pentru ele, pentru altii, pentru univers. Stiu sa bucure si sa infrumuseteze viata care freamata dedesubtul lor, sa fie cadoul cel mai frumos pe care universul ar fi putut sa-l daruiasca altora, sa se priveasca cu respect si fara rautate cand unele pier si altele raman, sa-si tina singure de cald, dor si plictis. Mi-as dori sa fiu o stea. Dar totusi sa nu cad.

Un articol de Dana Negoita

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo