Legenda Păpădiei

Nicio floare/ Numai pete mari, de soare… (Otilia Cazimir)

Le vedem peste tot, la margini de drum, printre răsaduri, printre firele de iarbă, în pajiști, poieni, grădinițe, luminând ca niște focuri vii verdele naturii sau negrul pământului. Oriunde cred că sunt de folos și pot aduce un zâmbet sau o pată de culoare și lumină, acolo sunt și păpădiile. Jucăușe ca niște spiriduși și scânteind ca niște licurici vegetali, păpădiile își îndreaptă cu mândrie pălărioarele lor ca niște bănuți galbeni, dornice să fie admirate, văzute și îndrăgite.

O legendă străveche ne spune povestea frumoaselor flori de păpădie… Se spune că atunci când a făcut lumea, Creatorul universului a trimis un înger pe pământ cu o misiune extrem de importanță: aceea de a întreba fiecare plantă de pe pământ cum își dorește să arate. Fiecare plantă a venit cu multe dorințe. Unele doreau să fie cât mai colorate, altele să emane cel mai frumos miros, altele să vindece oamenii, altele să locuiască în pustiu sau mai retrase, altele, din contră, în preajma oamenilor. Unele își doreau să fie delicate și micuțe, altele, deopotrivă, cât mai mari și mai vizibile.

Numai păpădia noastră nu se putea decide. Indiferent de cât de multe se gândea, era nehotărâtă și nu știa ce să îi ceară îngerului. Așa că l-a rugat să îi ofere un răgaz de gândire, timp în care și-a propus să se roage și să decidă cum i-ar plăcea să arate. Când și-a ridicat păpădia ochii din pământ și s-a uitat la soare, și-a dat seama cât de frumos este el și s-a hotărât că i-ar plăcea să arate ca el. Galbenă și strălucitoare, luminând oriunde s-ar afla.

Mai târziu, la venirea nopții, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut luna. Era atât de frumoasă, albă, rotundă, perfectă și lumina întunericul nopții. Păpadia a revenit asupra deciziei sale. Da, de data aceasta își dorea să arate ca luna.

Dar studiind ea mai bine bolta cerească, a rămas profund impresionată de stele, iar sclipirile lor în vastitatea întunecată a cerului au cucerit-o iremediabil. I-au plăcut mult steluțele și și-a dorit să fie că ele.

Răgazul său de gândire a trecut însă și a doua zi îngerul a venit să îi ceară răspunsul. Doar că păpădia noastră, dragă de ea, era tot nehotărâtă și nu știa ce să ceară. Îi plăceau atât de mult și stelele, și luna, și soarele încât nu se poate decide. Vroia să semene și cu soarele, și cu lună, și cu stelele.

Dumnezeu însă, în marea sa bunătate, fiindu-i dragă această floare copilăroasă, bună și veselă, a hotărât să îi îndeplinească toate dorințele. De aceea, micuța floare ne încântă cu bănuțul ei galben auriu, rotund și frumos. Parcă este un adevărat soare. După aceea, păpădia devine albă, frumoasă și rotundă. Parcă este o mândră lună în miniatură. Iar dacă sufli peste ea, păpădia se împrăștie în toate zările, de zici că zeci de stele umplu văzduhul.

Ah, și păpădiile îndrăgesc nespus copiii și și-au dorit să le fie cât mai mult în preajmă. De aceea, Dumnezeu le-a dat și viață lungă, din primăvară până în toamnă, ca să le bucure cât mai mult sufletele micuților….

Autor: Anonim

Notă! Această legendă circulă pe internet, însă nu se cunoște cu exactitate autorul.

Foto homepage: Voronin76 /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 22 Iulie 2019 @ 01:07

• 
• 

Mai multe despre Garbo