Adio, dar rămân cu mine și o să-mi fie bine

de Anișoara Melnic

Nu bănuiam că se poate spune adio neînsoțit de nicio emoție. Un adio impersonal, sec, formal. Un adio la un cuprins mutilant, răvășitor. Nu au fost niciun fel de motive să îndreptățească aceste trăiri, au fost dincolo de capacitatea mea de control. Acum nici nu mai pot defini ce a fost, mai degrabă o obsesie.

O luptă crâncenă cu mine însămi. Mi-ar fi fost mai ușor dacă luai o poziție, indiferent din ce parte a baricadei. Ar fi fost o luptă direcționată, mai puțin istovitoare, cu mai puțină confuzie. Scopurile noastre au fost diferite, eu am dus o luptă pentru iubire, tu, una pentru putere. Aveai o plăcere malefică să mă vezi suferindă și astfel deveneai puternic, dar nu era decât lașitate, pură lașitate.

Poate o să mai plâng, dar plânsul meu nu va fi râu, ci rouă.

Poate în calea mea se vor stinge luminițe, dar într-o zi mi se va descoperi o lumină nepământească.

Poate o să mai bat la uși zăvorâte, dar nu voi zăbovi mult, mă voi îndrepta spre cele larg deschise.

Poate o să mă mai doară, dar durerea mea nu se va face rană.

Poate o să mai trăiesc apusuri sfâșietoare, dar soarele meu va străluci mai frumos ca oricând.

Poate voi mai îndura un vifor cumplit, dar care se va sfârși cu cea mai reconfortantă liniște.

Poate voi mai rătăci prin deșert, dar voi ieși de acolo printr-o oază de splendori.

Poate o să mai cad, dar atunci și cerul va îngenunchia din solidaritate.

Poate visele mele vor rugini, dar în locul lor vor înmuguri speranțele.

Voi trăi la timpul cuvenit cele proprii timpului.

Astăzi o să renunț la o iluzie, poate pentru o altă iluzie. Abia aștept să o cunosc.

* Un articol trimis de Anișoara Melnic, http://anisoaramelnic.blogspot.com

Foto fr si main: By Antonio Guillem /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 6 Noiembrie 2019 @ 06:11

• 
• 

Mai multe despre Garbo