Virginitatea sufletului

Simtit mai mult decat neputincioasa si vinovata ca nu ai putut avea grija de ceea ce era mai important pentru tine in viata? Inteles ca nu ti se da decat o data in viata sau la fiecare intrare in existenta umana? Simtit vreodata cum sufletul se sparge in zeci de valuri si valurile te trag in jos? Simtit vreodata cum sufletul se sparge in zeci de cioburi si intrat unul in ochi de nu te mai poti opri din smiorcait? Simtit vreodata ca pamantul e prea mic si gol ca sa-ti inghita tie lacrimile? Atunci de ce nu ai fost atenta cu el si de ce te-ai facut ca altcineva in afara de tine ar trebui sa-l protejeze? De ce atunci, in momentul acesta, te simti atat de vinovata?

Sufletul asta are un himen care este sensibil, fragil si abia, abia se poate opune suferintelor la care il supunem. Si daca nu iti pui manusi fine ca visurile si increderea netarmuita in oameni atunci cand ii vorbesti sufletului, praful si pulberea si nimicul mare se aleg de el. Nicio operatie de himenoplastie nu o sa-l mai aduca la supletea lui initiala, nicio clinica specialista in cicatrizari nu o sa-i lipeasca la loc tandarile, niciun psiholog nu o sa-l convinga sa-i intre bine in cap ca trebuie sa uite, sa stearga, sa se regenereze si sa-i dea din nou muguri si din muguri sa-i creasca iarasi aripi sau ca e timpul sa se intoarca din nou cu fata la tine. Nicio o anestezie nu te amorteste suficient de ca sa-ti atenueze durerea. Nicio trusa de prim ajutor sau ultim ajutor nu te mai ajuta. Nicio o alta iubire oricat de experimentata nu iti mai aduce inapoi ceea ce ai pierdut.

Resturile sufletului trebuie refacute imediat dupa ruptura. Cu cat trece mai mult timp de la despartire si tu inca nu ti-ai revenit, cu atat mai greu iti va fi sa fii tu din nou cu altcineva si impreuna sa puneti ciob langa ciob niste ramasite de suflet. Daca ar fi sa ofer un dar iubirii mele viitoare i-as da in dar nici mai mult, nici mai putin, nici mai frumos, nici mai urat, nici mai trist, nici mai vesel decat... virginitatea mea sufleteasca. Da, cea pe care nu o mai am, cea pe care am pierdut-o in urma cu ceva timp. I-as da in dar iubirii mele viitoare sufletul meu vechi: inocent, increzator, naiv pana aproape de infumurare, acelasi suflet pe care astazi il privesc si ma uit la el cu uimire si el ma priveste inapoi cu si mai mare uimire. Pana cand tresarim amandoi. Astazi eu sunt bine, el este infumurat fara sa mai fie niciodata naiv si increzator. El ma priveste cu repros, de parca candva am fi avut ceva de impartit. Eu ma uit cu amnezie si parca dor, dar pentru mine nu ramane decat un strain.

Mioara Marian

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo