Gânduri în vremuri de restriște

de Diana Stroe 

Dimineața devreme. Două raze de soare, un pic cam îndrăznețe, își fac loc printre draperiile verzi și mi se așază drept pe față. Lumina lor caldă îmi smulge un zâmbet trist. Mă apropii de fereastră. Câteva crengi îmi bat în geam. Sunt înmugurite. Dedesubt, pe pământ, iarba de-un verde crud se scaldă în roua dimineții. Trandafirii au îmbrăcat și ei haina primăverii și-și întind capetele către înaltul cerului, căutând mângâierea soarelui. Păsările și-au început trilurile.
Cadru feeric. Natura trezită la viață. Același sentiment se naște și în tine. Ești pregătită pentru un nou început, ești gata să-ti transformi visurile în realitate.

Dar iată că: nu poți! Realitatea spune: "Pas!"

O calamitate, o boală pandemică năpustită asupra tuturor, care pe mulți dintre noi îi ucide, iar pe alții doar ii îmbolnăvește -dacă nu fizic, psihic sigur- pune: "Stop joc!" Și te trezești în mijlocul unei lumi guvernate de un paradox: pe de o parte încremenită de noile reguli impuse (cea mai importantă fiind aceea de a sta în casă), pe de altă parte agitată din cauza haosului creat. Granițe închise, instituții închise, lume închisă în casă. Magazine alimentare și farmacii deschise și lumea aia, care cum scapă din casă, le ia cu asalt.

Oameni panicați cu măști și mănuși, care își umplu coșurile cu disperare cu făină, mălai, drojdie, fasole, hârtie igienică, probabil în speranța că dacă supraviețuiesc atacului virusului, să nu cadă cumva pradă foametei.

Imagini apocaliptice, cum sunt și cele de la televizor din țările grav afectate de această molimă, cu oameni care nu mai au loc în spitale și mor, cu numărul lor care crește de la o zi la altă, cu lumea izolată în case, care iese pe balcon, cântând și încurajându-se reciproc.

Și nu-mi vine să cred că trăim așa ceva. Vreau să cred că e un vis urat care, după o serie de plânsete cu sughițuri, transpirații și zvârcoleli în pat, se va sfârși și mă voi trezi din nou în lumea mea dinaintea apariției acestui virus devastator.

Dar nu! Din păcate, asta-i realitatea: izolare, panică, haos, la care se mai adaugă în cele mai multe cazuri și grija față de cei dragi aflați la sute ori mii de kilometri depărtare. Și te cuprinde deznădejdea aia, neputința, apare golul ăla în suflet. Îți dai seama cât ești de "mică" și neînsemnată în fața unor astfel de lucruri. Conștientizezi ce e cu adevărat important în viață. Tot ceea ce ni se părea ceva obișnuit și nu-i acordam valoarea cuvenită, capătă acum o valoare înaltă: un apus de soare, valurile marii, parfumul unei flori, sărutul mamei, un "Te iubesc!" rostit în șoaptă de"jumătatea"ta, îmbrățișarea unei prietene.

Când nu le putem vedea/ simți/ avea atunci realizăm cât sunt de importante și cât de inutile sunt lucrurile materiale (case, mașini) după care alergăm toată viața. Nici nu te ajută în astfel de momente, nici nu-ți aduc fericirea. Asta este de fapt și lecția care se ascunde în spatele evenimentelor de acest gen: să prețuim oamenii, natura și nu lucrurile materiale.

Așadar povestea asta, odată încheiată, ar putea aduce și ceva bun: poate vom fi mai buni cu aproapele nostru, ne vom ajuta semenii mai des, poate ne vom rezerva mai mult timp, pe care să-l petrecem cu copiii noștri, cu persoana iubită, cu părinții, cu prietenii, poate le vom spune mai des că-i iubim, poate vom începe să ne preocupăm mai mult de ce-i trebuie sufletului și mai puțin de ce-i trebuie trupului, ca să echilibrăm un pic balanța ce înclină mai mult spre trup.

Să rămânem optimiști, calmi și buni! Cu siguranță va apărea și soarele după furtună. Și ne vom putea bucura din nou de toate lucrurile minunate de pe acest pământ. Vom îmbrățișa viața și o vom iubi mai tare. Nu ne vom mai plânge din orice nimic și ne vom lăsa surprinse de farmecul ei, pentru că viața e frumoasă, cu toate provocările ei.

* Un articol de DIANA STROE

Foto fr si main: By leolintang /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 19 Martie 2020 @ 04:03

• 
• 

Mai multe despre Garbo