Orașul meu

Îndrăgisem de mică un alt oraș, în care doar visam să trăiesc cândva. Mă fascinase grație unor imagini televizate, fără să-l fi cunoscut direct, ceea ce s-a întâmplat la scurt timp, și acest contact doar îmi accentuase sentimentul de simpatie. Îi consideram pe cei care reușiseră să se stabilească acolo drept beneficiarii unei șanse unice. Era un oraș pe care îmi doream să-l merit, să-l câștig. Eu alesesem calea dificilă, deși s-ar fi putut și fără sacrificiu. Alegerea a fost a mea, el nu a așteptat asta de la mine, dar asta mi-a susținut nevoia de a fi vrednică de el. Orașul ăsta mi-a acordat iubire necondiționată și nu mi-a cerut nimic în schimb.

În orașul meu nu m-am simțit la fel de acasă poate niciodată. Aveam deseori sentimentul că sunt în locul nepotrivit. Aici am avut situații de tot felul, unele neprietenoase, altele de-a dreptul dure. Și prea puține bucurii - scurte, obținute cu efort și parcimonioase. Dar nu-i pot nega rolul incontestabil în formarea și devenirea mea. În definitiv, m-a pregătit pentru lecțiile ce aveau să urmeze. Am însușit, poate nu în măsură definitivă, poate doar în parte, reziliența.

Mi-ar fi plăcut ca totuși să fi avut mai multe momente frumoase aici. Dar au exitat alte locuri în copilăria mea care m-au primit cu căldură. Acolo mă simțeam prințesă, de acolo nu-mi doream să plec niciodată. Dar plecam cu nod în gât și plângeam ca după un mort, pentru că înțelegeam de la vârstă fragedă ce face timpul din om. Eram un copil care suferea mult, necopilăros, pentru ceea ce se întâmpla și pentru ceea ce urma să se întâmple.

Dar este ceva care mă umple de duioșie. Sunt copii necunoscuți care îmi dau binețe. Și în momentele astea mă umplu de o nespusă bucurie și mă simt acasă.

* Un articol de Anișoara Melnic, http://anisoaramelnic.blogspot.com

Foto fr si main: By Kaspars Grinvalds /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 8 Iulie 2020 @ 07:07

• 
• 

Mai multe despre Garbo