Dincolo de iubire si uitare

Vara e pe trecute. Copacii nu mai sunt la fel de verzi ca altadata, iar peretii au imbatranit deja de prea multe ganduri sau povesti sculptate printre caramizile mari si ingalbenite de apasare. Eu, insa, privesc la fel ca in trecut pe fereastra mare si luminoasa ce da spre acelasi drum strada cu pomi mari si verzi.

Pasii ma poarta fara noima, zambesc intocmai ca odinioara, cuvintele mi se rostogolesc pe buze si intampin oameni ca si cum nimic nu mi-ar fi tulburat existenta din ziua in care te-am intalnit. Pastrez insa in fiesice clipa durerea de a te sti plecata pe veci. Cel putin in viata asta, tu nu te vei mai intoarce aici. Iar eu sunt condamnat sa raman in urma, prizonierul unor gesturi si reguli prea stricte, dar si a unei iubiri imense, sortite esecului sau implinirii, purtata de aripile unui inger de pe pamant in ceruri si inapoi.

Sa nu crezi, insa, ca am uitat. Inca mai tin minte ziua aceea frumoasa de toamna cand te-am zarit pentru prima data in camasa bleu, cu guler alb, tinand mana tremuranda pe cartea mare si misterioasa ce avea sa ne pecetluiasca iubirea. Am stiut atunci ca degetele acelea isi vor gasi caminul vesnic in causul palmei mele.

Uneori iti mai gasesc vreo fotografie ratacita printre filele tuturor cartilor pe care mi le-ai daruit si inima-mi tresalta pentru ca lumina zambetului tau strafunge toate lumile dintre noi. Si ma vegheaza, asa cum o facea in ore tarzii din noapte sau in dimineti divine de duminica. Tu incercai sa imi indulcesti somnul sau sa ne pecetluiesti iubirea cu puterea unei femei indragostite.

Mi-as fi dorit sa fi avut curajul de a opri ceasornicul timpului pe banca salciei la umbra careia ti-am spus prima oara ca te iubesc. Desi eram doi copii mari, si nebuni, si frumosi, eram cei mai puternici muritori in fata vietii. La fel de frageda si pura ai ramas in sufletul meu, in vreme ce eu, eu in lipsa ta, m-am pervertit si am inceput sa uit ca odata am fost binecuvantat de atingerea unui inger.

Chiar daca azi pasesc singur aici, pe lumea muritorilor ce nu mai stiu si nu mai cred, eu nu am uitat. Nu ti-am uitat parul matasos, privirea uneori blajina, alteori dojenitoare si nici atingerea degetelor tale blande ce ma opreau de fiecare data cand voiam sa pangaresc dragostea noastra prin cuvinte absurde, pieritoare in fata vremii. Stiai pe semne, ca iubirea noastra pamanteana nu va dura si voiai sa profiti de orice minut, de fiecare clipa in care ne aveam alaturi . Poate parea ciudat, dar uneori inca mai astept sa iti simt palma calda pe obraz... si alteori chiar te aud venind, desi nu esti..si nu vei mai fi niciodata.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo