Primăvara speranței

de Anișoara Melnic

Există viață și după trădări, căderi, pierderi, deziluzionări. Pentru că întotdeauna e vie speranța, speranța care susține credința că acolo la capăt te așteaptă răsplata. Răsplata care nu știi cum arată, nu seamănă cu nimic din ceea ce ai văzut, auzit, simțit. Dar știi că e ceva nesperat de frumos. E mai mult decât ți-ai putea dori, e dincolo de orice așteptare, e din altă dimensiune. Îți continui drumul care pare că nu are vreun capăt, dar știi că cel mai rău lucru e să renunți. Drumul e greu, împresurat cu căderi, alunecări, neputințe, uneori e un întins nesfârșit de întuneric înainte.

Și tocmai când îți simți picioarele grele ca niște pietre de moară, ochii plini de rouă, inima încărcată de durere, atunci vine și bucuria. Pentru că nimeni nu e lăsat căzut, pentru că tuturor ni se dă șansa și putința de a ne ridica, iar și iar. Acum știi, acum ai aflat, că încercările sunt binecuvântări deghizate, ai înțeles asta nu doar cu gândul. Ai înțeles că lecția e învățată în momentul în care o accepți cu toate simțurile. Și asta înseamnă maturitate.

Foto: De la Darren Baker /Shutterstock

În drumul tău vei întâlni oameni cu trecutul, rănile, visurile, luptele, măștile lor. Nu știi ce vor fi ei pentru tine - spini sau îngeri? Dar știi precis că trebuie să ai o inimă iertătoare, ca nici o privire să nu te învenineze, ca nici un gest să nu te rănească, ca nici un cuvânt să nu te doboare. Pentru că înțelegi că acestea izvorăsc din slăbiciune, vulnerabilitate, suferință. Și atunci nu mai e loc decât de compasiune. Ai vrea să-i ajuți, dar știi că nu poți, fiecare are timpul lui de coacere, unii nu ajung să-l trăiască niciodată.

Călătoria asta e o necontenită mirare. Mă uimesc de înțelepciunea Ta, Doamne! Nici o minte omenească nu putea să le așeze pe toate așa de iscusit. E iar primăvară și iar respir bucuria. Îmi pătrunde în celule și îmi activează gena potrivită în ADN. Mă alătur acestui dans minunat al naturii și mă simt atinsă de o binecuvântare divină. Pot din nou să zâmbesc. E din nou pace în mine. Întrebări, neliniști, amar – toate le-am lăsat în urmă. Sufletul meu e atât obosit. Am făcut din lacrimi mărgăritare, mi le-am pus la piept, acum strălucesc în razele soarelui, nu se vede nicio rană.

Foto: De la stockfour /Shutterstock

Ce mai faci, suflete? Ochii noștri de când nu s-au văzut. Gurile noastre de când nu și-au vorbit. Mâinile noastre de când nu s-au strâns. Ce mult s-a întâmplat în mine! Te caut cu privirea, abia te văd. Încotro?

Cândva m-am pornit spre tine, căci te-am lăsat să pleci. Eram atât de aproape, dar erai întors cu spatele și nu m-ai văzut. Apoi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă întodeauna când faci din oameni eroi. Ce face din noi frica de a pierde, chiar și iluzia?

Simt atât de acut cum învierea doare.

* Un articol de Anișoara Melnic, http://anisoaramelnic.blogspot.com

Foto fr si main: De la Cristina Conti /Shutterstock

---

---