Sunt chiar si cand nu sunt...

Si inaintam tacuti, prin multimea de chipuri si trupuri grabite, cu regretul ca noi nu am putut face nimic in fata destinului si convinsi ca de data asta durerea ne va rapunge. Continuam la fel de tristi, cu capul plecat, de parca inainte nu ne-ar astepta destinatia pe care o visasem de-o viata.

Dar, incetul cu incetul un zambet alb, pur si angelic ne reapare pe fata. Incepem sa vedem viitorul, visurile, sperantele si oamenii, uitam sa privim in urma, tinuti parca in viata de fortele nevazute al stelelor de pe cer.

Ne privim destinul cu mai mult optimism, ne bucuram de ploaia rece ce pare ca inghite acum intreg orasul, dar uitam sa privim imprejur si sa simtim langa noi ingerii mari de gheata cu aripile pure si fete blande si frumoase, ce ne indruma pasii asa cum o faceau odata si care acum au grija sa culeaga amintirile negre de indata ce ele poposesc de-asupra noastra.

Ei nu vor uita vreodata, in drumul lor nu se vor opri pentru regrete sau pentru un trecut anume pentru ca noi suntem amintirile lor, noi suntem misiunea lor si pasii nostri sunt si pasii lor spre o destinatie demult stiuta, dar ascunsa sufletelor muritoare ce nu au reusit inca sa treaca in randul ingerilor mari cu aripi albe si fete blande si frumoase.

Un articol de Marina Rasnoveanu

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo