M-a vizitat Mos Nicolae...

Cu cat mai lungi, cu atat mai bine pentru amandoi. Si pentru mine, si pentru Mos... Anul acesta mi-am cumparat cizme sic, asa cum sunt la moda, elegante si frumoase foc, dintr-o piele de calitate. Cizmele mele aproape ca depasesc genunchii... Le-am sters de noroiul pe care l-am carat cu mine in timpul zilei, de oboseala care s-a depus pe ele dupa zile de munca. Le pun frumos la odihnit si odihneasca-se in pace pana a doua zi dimineata.... Dar fara ele nu stiu ce m-as face... In picioarele goale mi-ar fi frica, frig si urat sa pasesc in viata. Ar fi si mai multa singuratate caci nu as mai avea cu mine cel mai rabdator si intelegator dintre partenerii de viata. Il calci in picioare, il tarasti prin noroi, il tragi dupa tine in asfaltul fierbinte, te joci fericit cu el intr-un pat de frunze, il lasi sa curga apa de ploaie peste el. Si tot acolo il gasesti... Pregatit sa inceapa o noua zi cu tine, sa se bucure de soare, sa infrunte frigul, sa puna hotarare si entuziasm in jocurile si trantele tale de-a viata.

Cand eram mai mica nu ceream prea multe. Sau ceream multe... multe fructe, banane, portocale, covrigei calduti, ciocolatele haioase sau de care or fi numai cu cacao sa fie, hainute, jucarioare. Dar imi ajungeau lucrusoarele cele multe si materiale care umpleau asa frumos pielea cea de vinilin. Intotdeauna darurile le punea altcineva in locul meu. De regula daca nu era un mos burtos, cu chelie si barba lunga, atunci era tatal meu... Pretul pe care eu trebuie sa mi-l asum pentru el era infim: sa fiu cuminte, sa-mi umplu carnetul de note mari, sa-mi lustruiesc ghetutele, sa-mi fac somnul de dupa-amiaza, sa nu trag cu ochiul la mosul care se coboara pe horn sau sa nu pun lemne pe foc atunci cand mosul isi face coborarea. Era greu? Nu, dar mi se parea afurisit de imposibil, putin cam mult pentru un copil care se grabea sa devina mare.

Am crescut ceva ani, ceva mai mult decat as vrea. In fiecare seara si in mod special de Mos Nicolae ma uit cu infrigurare sa vad daca mai sunt acolo, daca maine pot sa le iau de unde le-am lasat, daca pot sa-mi continui viata de unde o stiu eu.... Ele, ghetele mele frumoase care imi insotesc umbletul prin lume, prin bine si prin rau. Acum, cu ani trecuti peste mine, sunt singurul meu Mos. Tiptil si cu inima agata de o raza de speranta imi aleg de una singura darurile. Trebuie sa ma cobor in fiecare noapte din pat si din vise si pana dimineata sa indop in cizme entuziasm, “azi o sa fie”, “azi o sa fiu fericita”, “azi o sa pot”, “azi nu sunt obosita”, “azi nu-mi este greu”, “azi sunt din nou copil”, “azi pot sa stau acasa”, azi nu o sa ratacesc fara de ghetele mele”. Si pornesc apasat spre birou, tragand dupa mine ghetele, experienta, nadejdile, purtand in suflet iubirea sau speranta ei, calcand mai apasat sau de-a dreptul cas inspre visurile mele. Si asta fara sa hoinaresc aiurea, fara sa ma pierd de mine, fara sa ma ratacesc de cei dragi, fara sa ma vada altii cum bajbai si ma impiedic de propriile ghete sau de ale lor, fara sa ma abat pe carari gresite mai multe de cateva ceasuri, ore, zile, mai mult decat imi e permis. Mos Nicolae, niciodata nu m-ai dezamagit... Ai venit si anul acesta. Ai fost iarasi aici. Sunt sanatoasa, vesela si fericita. Am si mai vreau. Cred si sper. Imi este bine. Sunt puternica si astazi

---

---