Prea tarziu...

Prea tarziu vreodata pentru ceva?... Poate dupa ce mori, poate dupa ce nu mai esti, dupa ce ti se scurg sperantele, dupa ce incetezi sa ma speri, sa mai crezi, sa-ti mai doresti ceva. ORICE. Oricat de nimic ar fi. Dar asta nu se intampla niciodata. O sa gasesti la un moment dat paiul de care sa te agati, vorba in care sa crezi, visul pe care sa vrei sa-l duci mai departe. Mai devreme sau mai tarziu, sub o forma sau alta, o sa vrei sa-ti vezi visul transpus in franturi de realitate. Dar daca ai murit de mult, daca in urma cu ceva timp ceva in tine a incetat sa mai respire, sa mai inspire, sa se mai bucure, sa mai fie vreodata la fel? Dar daca apoi te-ai facut la loc, ai respirat, ai inspirat, te-ai bucurat enorm si totusi acel ceva nu a mai fost niciodata la fel!?...

Daca tocmai acel ceva in care ai crezut orbeste ca a fost menit sa-ti fie chemarea in viata ti-a fost durerea crucii in viata? Daca tocmai ea, iubirea - scopul, sensul si totul -ti-a facut asta? O mai lasi sa traiasca? Esti sigura ca mai vrei sa o aduci la viata? Nu e totusi prea tarziu pentru iubirea aceea?... Eu cred ca este prea tarziu pentru ceea ce nu a mai ramas din ea. Intr-un final oarecare, intarziat si cand il asteptai mai putin, vrei doar sa plece restul asta de iubire otravitoare, sa te lase frumos in pace asa cum a facut si cand era balsam... Cand ti-a fost lumea mai draga, mai infinita si mai mult decat perfecta... Ce s-a ales de lumea ta?

Credeai ca niciodata. Credeai ca poti juca soarta la o strafulgerare de vointa, la o hotarare de vant, pe niste dune de nisip, la zgomotul tumultos al unei alte inimi. Credeai ca esti indreptatit sa ma schimbi cu prima femeie care iti zambeste frumos si iti promite tot ce nu ti-am promis eu. Dar oare ce?, Doamne, cate nopti ma mai intrebam atunci, prin cate lacrimi si vise alambicate cu monstri, oameni tristi si despartiri am umblat ca sa gasesc un crampei de raspuns... Acum nu mai conteaza... Si chiar te rog sa nu-mi explici. De mult timp mainile ni s-au desprins si nu mai spun cuvinte. Eu nu doar ti-am promis. Ti-am dat totul. Probabil ca aici am gresit mult. Da, cel mai mult... Aici e rascrucea de drum in care am pierdut Marele Tot pe care nu l-am avut...

Credeai ca nu o sa te intorci niciodata la ceea ce ai parasit. Nici eu. Mi-am dorit in tot acest timp, mi-am imaginat, am sperat, m-am rugat, dar nu am crezut-o niciodata. Si te-ai intors acum si ma rogi spasit, cu un glas mult prea timid, ca dupa eternitati de despartire si miliarde de secunde de uitare sa te intorci la mine. Ca si cum nimic nu s-ar fi pierdut, ca si cum am putea sa o luam ca niste nou-nascuti de la celalalt capat neumblat de drum, ca si cum orgoliul si durerea nu ar fi insemnat nimic, ca si cum m-as minti ca ranile nu mai sunt acolo, ca nu tu nu le-ai turnat cu fier, ca si cum iertarea nu ar fi doar o poveste apartinand oamenilor cei mai nobili. M-ai cunoscut putin: nu sunt un om nobil. Daca am fost vreodata... nu mai sunt de ceva timp un om bun. Primesc in coltul meu de rai doar pe cei care merita, pe cei care mi-au demonstrat din start ca existenta sau inexistenta lor pe mine nu o sa mai ma doara. Asa, este mult mai placut. Prin scut, nu trece mai nimic.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo